„Our time is now” („timpul nostru este acum„) scrie cu pixul pe pancartele improvizate din cartoane putin mai mari decat platourile de hartie pe care se vindeau micii pe vremea comunismului, cand veneam cu parintii in concediu, la Baile Herculane. Am vazut intr-o aseara la Untold sute de mii de tineri care tasneau simultan cu artificiile si laserele, in vibratia electrizanta a unor sunete pe care generatia mea isi imagina aterizand extraterestrii. Au priviri metalice si gesturi mecanice, dar fetele lor se preling ca plastelina incalzita intre palme, cand dj-ul indragit striga „love”. Printre cele cateva sute de mii de spectatori, putini sunt cei care isi iau ragazul sa priveasca, sa observe. Cei mai multi traiesc povestea, de parca ar fi a lor…Marturisesc ca m-am agatat de scurta mea trecere pe la Untold ca sa inteleg mai bine din ce trebuie construite puntile catre noile generatii si sa nu ma trezesc ca s-a cascat un iremediabil si dezolant abis intre mine si tinerii care „ne platesc pensia”, cum zicea bunica mea. Nu prea am inteles mare lucru…Mai incerc si intr-o alta seara, la editia viitoare, ca asta…s-a dus…