M’am născut în Iaşi pentru că mama era studentă pe vremea aceea şi nu cred că i’a trecut măcar prin minte să alerge cu burta’n mână, să mă nască altundeva. Despre Iaşul lui 1981 nu am nici un fel de amintiri, în afară de amintirile mamei mele – frumoase şi simple, uşor romanţate de firea sensibilă a celei care le’a păstrat, crâmpeie de viaţă din care, mulţi ani mai târziu, am încercat să refac Iaşul aşa cum îl găsise ea, aşa cum l’a cunoscut, de altfel, toată generaţia ei.

La câteva săptămâni după naştere am fost lăsată pe mâna bunicilor, într’un sat din nordul Moldovei, unde mi’am petrecut cea mai mare parte din copilărie. Dacă am fost fericită atunci (şi am fost!), asta nu s’a datorat oamenilor, o parte acum morţi, alţii al căror nume nici măcar nu mi’l mai pot aduce aminte, alţii pe care nu i’am văzut niciodată, în timpul celor 12 ani cât am stat acolo. Truşeştiul (aşa se numeşte satul meu) a avut întotdeauna oameni comuni, cumplit de înfipţi în realitatea timpului lor. Nici pe departe satul lui Preda sau al lui Rebreanu. Nici pe departe satul lui Creangă. Un loc fără tradiţii, fără evenimente extraordinare, fără prea multe frământări sufleteşti. Dacă aş închide ochii şi aş face o hartă a satului, i’aş putea trasa fiecare cotitură a drumului, fiecare deal care’l înconjoară, izvorul, pădurea, lanurile de porumb, cimitirul şi biserica, şcoala, brutăria, ruinele fostei fabrici, râul şi calea ferată, grădiniţa, liceul, cantina casei de copii… Ar fi toate acolo, mai puţin oamenii. Fericirea mea de atunci nu se datorează lor, ci bunicilor mei, primii în afară de mama care mi’au arătat ce înseamnă să iubeşti mai presus de necesităţile propriei persoane şi primii care m’au învăţat să privesc frumuseţea din jur, cea ascunsă în lucrurile mici, pe care de obicei le ignorăm: un colţ de floare răsărit din pâmânt, cuţitul cu care ciopleşti un pat de păpuşi, mirosul de frunze arse, gustul porumbului copt, bucuria de a căuta pe cer Carul Mare…

Am folosit punctele de suspensie nu pentru a da sugestia vreunei nostalgii, ci pentru a opri o enumeraţie. De acolo am plecat la oraş, în clasa a V’a, şi oraşul s’a întâmplat să fie Botoşani. Deşi perioada de după 1989 a reuşit să arunce Botoşaniul într’o sărăcie lucie, distrugându’i industria şi economia, el va rămâne întotdeauna pentru mine portretul cuminte al oraşului mic şi frumos, care încearcă, de câţiva ani, să se refacă prin banii şi munca celor care l’au părăsit ca să lucreze în Spania, Italia, Germania, Israel. Va rămâne frumos prin prietenii mei, prin anii de şcoală generală şi de liceu, prin cochetăria străzilor şi a clădirilor sale, prin faptul că acolo mă voi simţi mereu acasă, acelaşi acasă prin care aş putea foarte bine defini satul bunicilor.

La sfârşitul clasei a 12’a trebuia, în sfârşit, să decid încotro mă voi îndrepta. Nu a fost vorba de o fugă, aşa cum s’a întâmplat în multe cazuri. Tineri de vârsta mea învăţau pe brânci ca să poată evada din lipsa de perspective a oraşului provincial. Eu învăţasem pur şi simplu pentru că se aştepta din partea mea să învăţ, la fel cum se aştepta să fac alegerea bună şi să plec…la Iaşi. Nu fără obiecţii, nu fără să’i explic mamei, însă lipsită de convingere chiar şi în faţa conştiinţei mele, că aş prefera să merg la facultate în Bucureşti. Şi atunci m’a şantajat mama cu amintirile ei, m’a şantajat mai ales cu promisiunea de a fi fericită, de a cunoaşte oameni deosebiţi, de a vedea locuri deosebite, de a fi parte dintr’un univers cultural unde va pulsa întotdeauna sensibilitatea pentru cunoaştere şi pentru frumos.

Într’adevăr, pentru scurt timp, Iaşul a fost frumos. Poate insist prea mult asupra acestui cuvânt (citind în urmă, mi se pare chiar supărător), dar nu găsesc altul mai potrivit pentru a caracteriza acest loc din perspectiva sentimentelor mele faţă de el. Iaşul e, din multe puncte de vedere, un oraş al contrastelor: oraşul vechi al Copoului şi oraşul nou al Mall’urilor superaglomerate, oraşul fanfarei din parc şi al muzicii stridente din cluburile cu iz occidental, oraşul amintirilor unei mame şi al dezamăgirilor unui copil, al culturii şi al surogatului de cultură, al fondului (trecutul) şi al formei (prezentul). În cei patru ani de facultate am încercat să ignor, pe cât posibil, stridenţele. Îmi amintesc că mergeam la cenaclul de muzică folk de la Casa Studenţilor cu mai multă plăcere decât aş fi ieşit la o terasă în Tudor. Acolo cântau uneori şi cei doi băieţi de la Fără Zahăr. Celebritatea lor a fost scurtă şi probabil că nu au avut un mare impact în lumea muzicii, dar eu ştiu ce impact aveau când ridicau o sală întreagă în picioare, când studenţii îi aclamau, cerând bis după bis, când ieşeai de acolo mai plin, mai bogat cu două-trei ore de fericire necondiţionată. Terasele, pe de altă parte, deveneau treptat expoziţie de telefoane, de maşini, de cefe rase şi de manifestări zgomotoase ale prostului’gust. Universitatea cădea şi ea, lent dar sigur, în disgraţia banului, acceptând tineri fără chemare, dar cu greutate la „portofel”, introducând sute de locuri cu taxă, închizându’se în cercul strâmt al profesorilor prea bătrâni şi prea închistaţi, de care un preparator deschis la minte n’ar fi putut nicicum trece. În principalele instituţii, inclusiv Biblioteca Centrală, încă domina principiul micului „şef” – o castă de funcţionari publici pentru care nu există nici acum nevoia clientului, care s’au înşurubat în scaune cu supremaţia unui parlamentar şi sfidează de la „înălţimea” lor orice individ care, pe scara valorilor pe care le’au conservat ani de’a rândul, nu e la fel de înalt. Toate acestea se întâmplau sub ochii mei, dar, pentru că se mai întâmplau şi altele, le’am ignorat. Făceau parte din rândul „stridenţelor”, iar eu eram suficient de provincială încât să cred că frumuseţea le’ar putea supravieţui. De exemplu, festivalurile de film organizate de centrele culturale, întâlnirile cenaclului Quasar, prezenţa recomfortantă a anticariatelor, lansările de carte, afişele răspândite ici’colo care anunţau câte un eveniment, altul decât reducerea de 50% la DJ BOMBO pentru „fetitze” sau la „Sexy nights în Roşu&Negru cu Blondy” sau mai ştiu eu ce altă formaţie cu priză la tineretul post’revoluţionar.

Să nu se creadă că am ceva împotriva discotecilor sau al cefelor groase. România e aşa cum este, totuşi decăderea parcă nu’şi avea locul aici. Sub ochi mei, Iaşul se schimba cu viteză după sufletul oamenilor, din „oraş cultural”, chipul lui se transforma din ce în ce mai mult în „oraş”. Transformarea a continuat odată cu terminarea facultăţii, când am ales să lucrez tot aici. Departe de Copou şi de Universitate, „oraşul” s’a arătat cu toate frustrările sale. Ţigănci cu fuste colorate pe străzi, beţivi fără viaţă în crâşmele din jurul gării, oameni lipsiţi de expresie care merg dimineaţa la servici în tramvaiele second’hand aduse din import, violenţă, minciună, ignoranţă, nepăsare, relaţii, pile, nedreptăţi, stupizenia idealului mărunt, snobismul, incultura… Din nou puncte de suspensie, cu rolul celor folosite mai sus. De ce mă deranjează adevărata faţă a Iaşului?

Am fost nu demult în Bucureşti. M’au înspăimântat bulevardele cu maşini bară la bară şi m’a încântat Cişmigiul. Nu m’aş stabili niciodată acolo, dar nici nu pot spune că m’a supărat capitala cu ceva. În privinţa Bucureştiului, nu am avut nici un fel de aşteptări. Cât despre Botoşani, l’am iubit întotdeauna aşa cum era, la fel cum îl iubesc acum aşa cum este. Dar Iaşul…cu Iaşul e altă poveste. După 8 ani în care abia dacă l’am părăsit câteva luni, sunt sigură că nu l’aş putea niciodată iubi. Oricâtă „cultură” s’ar crede că mai respiră încă aici, oamenii sunt împovăraţi cu vina de a fi ignoranţi, limitaţi şi mărunţi pe trupul inert al frumuseţii trecutului.

Prizonieră aici pentru încă o vreme, mă gândesc că poate e un defect al meu, să nu’mi fi găsit încă drum în hăţişul umanului. Nu e vinovat Iaşul, nu sunt vinovaţi oamenii lui. Poate nu e structura mea sufletească şi intelectuală de aşa natură încât să se ridice la standardele unui oraş eminamente „cultural”. Poate mediocră şi superficială, măruntă şi decăzută sunt de fapt eu. Şi, în virtutea acestei mediocrităţi, îndrăznesc să afirm că, deîndată ce voi avea şansa de pleca de aici, o voi face. Nu pentru Bucureşti, nu pentru Timişoara, nu pentru Cluj, ci pentru frumuseţea oraşului mic, unde frustrarea poate veni din sărăcie, din neajunsuri, dar niciodată din incapacitatea de a duce mai departe valorile din trecut.