Cand am terminat facultatea de stiinte economice (prima mea specializare) mi-am facut lucrarea de licenta cu tema „Consumul ostentativ si in compensatie in Romania”.
M-a interesat acest subiect pentru ca voiam sa aflu de ce investim atat de mult in a parea, in a avea pentru a-i impresiona pe altii, de ce alergam atat de mult dupa simboluri de status si rol (haine, masini, ceasuri etc.) pe care de fapt nu ni le permitem. De ce stam cu chirie intr-o garsoniera, insa suntem dispusi sa ne facem rate imense la o masina de zeci de mii de euro.
Ce am aflat este ca avem un complex de inferioritate pe care nu ni-l recunoastem si pe care dorim sa il ascundem de altii si sa il compensam prin unul de superioritate. Cum facem asta? Simplu, prin imaginea si prin „fatada” in care ne investim toate resursele.
Daca le demonstram altora ca noi, de fapt, avem acele simboluri de status care in mod normal apartin unei categorii sociale superioare, iar ceilalti cred ca le-am obtinut prin valoarea noastra intrinseca si ne invidiaza pentru ele, ne simtim validati si apreciati. Invidia altora ne hraneste ego-ul si ne face sa ne simtim importanti.
Suntem comozi. Vrem aprecierea, confirmarile si validarea altora, dar nu suntem dispusi sa investim efort in a deveni oameni de valoare. Asa ca, ne cumparam haine de firma (sau chiar falsuri), masini scumpe si credem ca daca le avem, automat suntem „valorosi”. Este o compensare inutila a unui complex de inferioritate. Sigur ca sunt inca unii oameni care te vor invidia ca le ai, insa tu stii ca de fapt nu le meriti – ele nu exprima de fapt cat valorezi tu in interior, cat de bun profesionist esti tu, cata valoare aduci tu societatii in care traiesti.
Nu masina unui om conteaza. Ci ce fel de om este.
Nu hainele de firma conteaza. Ci cat de bun profesionist este.
Nu marimea casei iti determina valoarea. Ci ce ai facut ca sa o obtii.

sursa articolului: ursula yvonne sandner