Nu am niciodată răbdare la cozi
Am zis să stau totuși să aștept, deși nu am niciodată răbdare la cozi.
În sala de așteptare a unui cabinet veterinar vezi lucruri neașteptate. Te uiți la oameni în cu totul altă lumină.
Întâi am crezut că am ajuns, în sfârșit, în cel mai bun loc de pe pământ. Când au câte un animal în brațe – și acela în suferință – oamenii sunt blânzi, își oferă rândul, se privesc în ochi empatic. E o energie incredibilă în aer. Energia oamenilor care s-au dezbrăcat de ego pentru câteva zeci de minute și plutesc așa, neajutorați și iubitori, fără condiționări, fără timp și motive suplimentare.
M-am simțit atât de bine la coada asta.
Pe urmă am văzut-o mai bine pe tanti din dreapta mea. Îi vorbea câinelui cu dragoste. Cu dragostea omului plin de obidă: „stai așa, nu mișca, vino aici, stai locului, mai bine nu pune tu laba acolo, ești mai bine așa etc”. Îl vira, îl manevra ca pe o păpușa. Câinele n-avea loc pentru el lângă inima ei umflată de iubire gata-gata să pocnească.
Ochii animalului erau ca ai unui copil vinovat că nu face niciodată bine nimic. Ochii femeii sclipeau de satisfacția de a avea, în sfârșit, control. Un control care îi dă voie, sub camuflajul unui sentiment nobil, să se simtă puternică și necesară.
Oamenii iubesc diferit și din tot felul de motive. Animalele sunt aici să ne învețe cum e să dăruiești fără proiecții și fără posesie. Copiii – la fel.
Foarte bun termometru pentru iubire holul de așteptare la veterinar.
Bun și ca centru de diagnosticare pentru sănătatea noastră mintală.
sursa: Oana Moraru
Posted on februarie 4, 2020, in sanatate. Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.
borceablog 
Lasă un comentariu
Comments 0