Am zis să stau totuși să aștept, deși nu am niciodată răbdare la cozi.

În sala de așteptare a unui cabinet veterinar vezi lucruri neașteptate. Te uiți la oameni în cu totul altă lumină.

Întâi am crezut că am ajuns, în sfârșit, în cel mai bun loc de pe pământ. Când au câte un animal în brațe – și acela în suferință – oamenii sunt blânzi, își oferă rândul, se privesc în ochi empatic. E o energie incredibilă în aer. Energia oamenilor care s-au dezbrăcat de ego pentru câteva zeci de minute și plutesc așa, neajutorați și iubitori, fără condiționări, fără timp și motive suplimentare. Read the rest of this entry →