borceablog

Pasagerii din autobuz priveau compătimitori la tânăra femeie cu baston alb ce urcase cu grijă treptele de la uşa din faţă. Era frumoasă. A plătit şoferului şi pipăind numerele scaunelor de-a lungul intervalului, a găsit locul ce i-a fost indicat de acesta. S-a aşezat pe scaun, şi a pus poşeta pe genunchi, sprijinindu-şi bastonul de picioare.
Susan, în vârstă de 34 de ani, orbise în urmă cu un an. O greşeală medicală o azvârlise brusc şi pe neaşteptate într-o lume a întunericului, a nemulţumirii, a frustrării şi a autocompătimirii.
Cândva o femeie extrem de independentă, Susan se simţea acum condamnată, considerându-se o povară, o fiinţă neputincioasă şi neajutorată pentru toţi din jurul ei.
” Cum de mi s-a putut întâmpla aşa ceva? ” se întreba ea mereu cu inima plină de amărăciune şi supărare. Însă oricât a plâns, oricât s-a frământat, oricâte întrebări şi-a pus şi oricât s-a rugat, tot a trebuit să accepte adevărul necruţător că nu v-a mai vedea niciodată lumina zilei. Peste optimismul ei de odinioară atârnau norii grei ai depresiei. Simpla parcurgere a fiecărei zile era un exerciţiu frustrant şi extrem de istovitor.
Şi nu avea pe nimeni altcineva pe care să se poată sprijini decât pe Mark, soţul ei. Mark era ofiţer de aviaţie. Inima lui bătea pentru Susan, pe care o iubea din tot sufletul. Îşi văzuse soţia prăbuşindu-se în disperare când şi-a pierdut vederea şi era hotărât să o ajute să dobândească puterea şi încrederea ce-i puteau reda independenţa. Deşi pregătirea militară îl formase pe Mark să facă faţă chiar şi celor mai impresionante situaţii, el ştia că aceasta era cea mai dificilă bătălie cu care trebuia să se confrunte şi pe care trebuia să o câştige.
În cele din urmă, Susan s-a simţit pregătită să se reîntoarcă la slujba ei, dar cum să ajungă la vechiul loc de muncă? Înainte lua autobusul, dar acum se simtea terorizată la gândul de a ieşi singură în oraş. Mark s-a oferit să o ducă în fiecare dimineaţă cu maşina, deşi lucrau în părţi diametral opuse ale oraşului. La început, aceasta a liniştit-o pe Susan, împlinind în acelaşi timp nevoia lui Mark de a-şi proteja soţia lipsită de vedere, care se simţea cumplit de nesigură când se punea problema să îndeplinească chiar şi cea mai mică sarcină. Însă foarte curând, Mark şi-a dat seama că nu vor putea continua aşa pe termen lung – era prea obositor şi mult prea costisitor.
A fost nevoit să recunoască faptul că Susan va trebui să meargă din nou cu autobusul. Dar până şi numai gândul de a-i împărtăşi aceasta soţiei lui îi îngheţa inima. Era încă atât de fragilă, de plină de amărăciune. Cum va reacţiona? Exact după cum prevăzuse Mark, Susan a fost îngrozită la ideea de a merge din nou cu autobusul.
„Sunt oarbă, Mark! – a exclamat ea cu durere în glas. De unde să ştiu unde trebuie să cobor? Mă simt de parcă m-ai abandona.” I se frângea inima să o audă aşa, dar ştia ce trebuie să facă.
I-a promis lui Susan că în fiecare zi, atât la plecare, cât şi la înapoiere, o va însoţi pe autobus şi aceasta atât cât va fi nevoie, până ce se va simţi sigură pe ea.
Timp de două săptămâni, zi de zi, Mark – îmbrăcat în uniformă militară – a însoţit-o pe Susan la serviciu şi înapoi. A învăţat-o cum să se bazeze pe celelalte simţuri ale ei, mai ales pe auz, pentru a determina unde se află şi cum să se adapteze la noua ei situaţie. A ajutat-o să se împrietenească cu şoferii, care o puteau urmări la urcare şi la coborâre şi care îi puteau rezerva câte un loc în autobus. O făcea să râdă, chiar şi în acele zile mai puţin bune, când se împiedica la coborârea din autobus sau când scăpa poşeta pe jos.
În fiecare dimineaţă mergeau împreună, iar Mark lua apoi taxiul până la locul lui de muncă. Cu toate că această practică era mai costisitoare şi mai epuizantă decât cea anterioară, Mark ştia că era doar o problemă de timp până ce Susan va fi în stare să meargă singură cu autobuzul.

El credea în ea, în acea Susan pe care o cunoscuse înainte ca ea să-şi piardă vederea, care nu se temuse niciodată de nici o provocare şi care absolut niciodată nu s-ar fi dat bătută şi nu ar fi renunţat.
Şi a venit ziua în care Susan a considerat că este pregătită să meargă singură cu autobuzul. Luni dimineaţa, înainte ca să pornească la drum, şi-a aruncat braţele în jurul lui Mark – însoţitorul ei, soţul ei, prietenul ei cel mai bun. Ochii îi erau plini de lacrimile mulţumirii pentru loialitatea lui, pentru dragostea şi răbdarea lui. Şi-au luat rămas bun şi pentru prima dată, fiecare şi-a văzut de drumul lui. Luni, marţi, miercuri, joi. Fiecare zi a decurs perfect şi Susan nu se simţise niciodată mai bine. Era din nou pe picioarele ei! Mergea singură la lucru!
Vineri dimineaţa, Susan a luat ca de obicei autobuzul spre locul de muncă.
Pe când a vrut să coboare, şoferul a murmurat: ” măi să fie, chiar vă invidiez! ”
Susan nu era sigură că şoferul i se adresase ei.
La urma urmei, cine şi de ce să invidieze o femeie lipsită de vedere care de un an de zile se lupta să găsească curajul de a trăi mai departe?
Curioasă, l-a întrebat pe şofer: ” nu vă supăraţi, de ce spuneţi că mă invidiaţi? ”
” Trebuie să fie un sentiment tare plăcut să vă ştiţi atât de ocrotită”, a răspuns şoferul. Neînţelegând la ce se referă, Susan l-a întrebat din nou nedumerită: ” ce vreti să spuneti? Cum adică: atât de ocrotită? ”
” Ştiţi, a venit răspunsul, azi e vineri. Şi de luni încoace, în fiecare zi, tot văd un domn bine, în uniformă militară, care vă urmăreşte de peste drum cum coborâti din autobuz. De fiecare dată se asigură că treceti strada în siguranţă şi vă conduce cu privirea până ce intraţi în clădire. Apoi vă trimite un sărut din vârful degetelor, vă face cu mâna şi ia taxiul.
Sunteţi tare norocoasă, stimată doamnă! ”
Lacrimi de fericire se rostogoleau pe obrajii îmbujoraţi ai tinerei cu bastonul alb.
Acum înţelegea: deşi nu îl putuse vedea cu ochii, Susan simţise în permanenţă prezenţa lui Mark. Era atât de fericită, nespus de fericită, fiindcă el îi făcuse un dar mai grozav decât vederea, un dar pe care nu trebuia să-l vadă ca să creadă – darul dragostei, ce poate aduce lumină acolo unde a domnit intunericul.
La fel veghează Dumnezeu asupra noastră.
S-ar putea să nu ştim că este prezent. Nu avem cum să-I vedem faţa.
Însă cu toate acestea, El nu lipseşte de lângă noi, El este aici!

Recunosc ca inca de mic am fost o persoana razbunatoare. Procedam asa ca sa ma apar si foloseam aceasta metoda si pentru a anunta pe cel care mi-a gresit ca sunt gata sa lupt, nu mi-e teama, si in consecinta, sa ma lase in pace si sa nu ma mai raneasca.

Imi pasa de demnitatea si de reputatia mea. Insa uneori chiar nu ma pot abtine. Dau vina pe impulsivitatea mea (care se arata rareori, dar atunci este feroce) si pe faptul ca sunt barbat(din experienta mea, barbatii par mult mai calmi).
Cu trecerea anilor am devenit mai stapan pe mine si m-am si maturizat, asa ca nu mai vad razbunarea ca pe o solutie. Sunt constient ca e mai bine sa-i arati celui care ti-a gresit ca iti este foarte bine, ca nu iti pasa de ce a facut, insa uneori ma intreb daca aceasta alegere si acest semn al demnitatii nu este o invitatie pentru acei oameni de a-ti gresi din nou, de a te lovi inca o data. Daca tu nu reactionezi in nici un mod, nu s-ar putea intelege ca ceea ce au facut este ok, ca nu te superi daca se mai intampla o data? Chiar as fi interesata sa stiu ce parere aveti voi despre acest lucru.

Trecand peste toate acestea, voi face tot ce tine de mine sa ma feresc sa ma razbun sau sa ma gandesc macar la razbunare. Insa mi se pare foarte greu, aproape imposibil, sa tin toata supararea in mine, sa nu exprim verbal dezamagirea si supararea mea. Simt nevoia sa spun persoanei care mi-a gresit ca m-a deranjat ce a facut, poate tipand, poate vorbind pe un ton normal. De cele mai multe ori caut explicatii, solutii, scuze, imi doresc sa depasesc acel impas. Deci eu nu ma razbun, nu vreau sa fac si eu aceleasi greseli ca altcineva, insa vreau sa pot sa spun ce am pe suflet. 
Nu pot si nu vreau sa tac.