O paranteză mai mare adăpostind neştiută nişte paranteze mai mici…

Viaţa mea e făcută în ultimul timp din paranteze.
Aşezate cuminţi una lângă alta, mă privesc bănuitor din paranteza mai mare în care le’am încuiat.
Parcă m’ar cunoaşte de undeva.
Parcă le’aş cunoaşte şi eu.
În paranteza începută acum câteva clipe fumez o ţigară, aştept o cafea…
Înainte au fost zeci de alte paranteze în care fumam şi aşteptam cafeaua,
în faţa calculatorului, în pat, la o terasă sau pur şi simplu aiurea, undeva,
şi dacă acum mă amăgesc că aş cădea mai puţin repede în trecut,
deja mă apasă în spate curbura graţioasă a următoarei paranteze,
când voi face baie,
când voi ascunde în apă parantezele bucuriei trupului meu
pe vremea când tu erai tu,
eu te iubeam ,
învăţam amândoi relativitatea absentă şi rece a parantezelor în care îndrăzneam să credem numai puţin,
şi dacă ţi se făcea frică era suficient să’ţi şoptesc „eu sunt aici”,
tu’mi arătai cum cuvintele fac întotdeauna miracole,
miracolul tău, un zâmbet, arăta uneori ca o paranteză deschisă în sus
şi inchideam ochii,
ba îi strângeam până la durere din neputinţa de a înţelege de ce
unele paranteze sunt atât de cuminţi,
altele duşmănoase de atâta durere,
nu înţelegeam nici de ce nu se putea să le şterg pe cele din urmă cum făceam mai demult,
cum făceam toţi când ni se spunea că viaţa întreagă e o lecţie de matematică…

O paranteză mai mare adăpostind neştiută nişte paranteze mai mici…

Între două linii curbate una spre alta
a dispărut odată soarele. Frunzele lăsau umbre stranii pe pământul arid,
semiluni risipite printre crini, printre dalii,
sunt sigură că nu erau dalii în paranteza aceea
din simplul motiv că bunicului nu i’au plăcut niciodată;
cred că nici mie nu mi’au plăcut; cred că nu era nici măcar vremea crinilor;
îmi murdărisem nasul de funingine şi râdeam,
închipuindu’mi cât de mirat trebuie să fi fost acum soarele;
soarele mă cunoştea deja de câţiva ani, pentru că’mi ridicam chipul spre el când ţinteam duşmani nevăzuţi cu arcul de trestie;
v’am spus că bunicul îmi făcea arcuri cu care doboram duşmani nevăzuţi?

O paranteză mai mare,
(dar nu foarte mare, vedeţi, tocmai aici e tot secretul ei,
niciodată prea mare)
ţinea sfat de taină cu parantezele ei.

Anunțuri

Posted on Noiembrie 25, 2013, in personale. Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: