Monthly Archives: decembrie 2013

Cine sunt eu pentru ele?

Din când în când iau prânzul la un restaurant vegetarian. Mâncare bună, gătită în stil vegetarian, adică nimic de origine animală. Fără ou, fără lapte, fără smântână. Proprietarul s-a vindecat de o boală grea în urmă cu mulţi ani printr-un regim alimentar fără carne, iar de atunci vrea să-i înveţe şi pe alţii să mănânce sănătos.
Dar mie nu-mi place să mănânc singur. O masă bună asezonată cu o conversaţie faină se încadrează în categoria “Mari plăceri ale vieţii”. Aşa că, de câte ori mi se face poftă de hrană vegetariană, îmi sun prietenii. N-am reuşit până acum să atrag acolo niciun prieten mascul. Dorinţa lor de carne este întotdeauna mai mare decât curiozitatea de a încerca ceva nou. Cu o mică ironie, cu un zâmbet politicos sau cu un “îmi pare rău, am mâncat deja”, toţi mi-au refuzat invitaţia.
Prietenele mele au fost în schimb mult mai deschise. În decursul ultimilor ani am luat masa acolo cu Nicoleta, cu Alina, cu Denisa, cu Amalia, cu Dalia, cu Adriana, cu Ionela, cu Luminiţa, cu Iulia şi cu alte câteva prietene dragi mie. Ba chiar şi cu o iubită. Când am realizat că, în doar câteva luni, am fost acolo cu mai bine de 10 femei diferite, m-am întrebat ce cred oare ospătăriţele despre mine.
Cine sau ce puteam fi eu în ochii lor? Vreun VIP nu, că m-ar fi ştiut de la televizor. Un patron grijuliu cu sănătatea angajatelor? Un director de companie multi-level marketing (că doar femei am văzut să lucreze acolo)? Un şefuleţ care le face avansuri pe rând tuturor colegelor? Un politician care strânge semnături pentru ceva candidatură? Sau vreun soi de guru pe care adeptele îl adoră şi îl urmează oriunde? Ori, mai rău, un regizor de filme porno care vrea să-şi cunoască mai bine starletele? (Scuze, fetelor!)
În cel mai puţin probabil caz, puteam fi un om căruia îi place să asezoneze o masă bună cu o conversaţie faină, din categoria “Mari plăceri ale vieţii”. Iar lista de posibilităţi rămâne deschisă.”

Femeile sunt complicate

M este o portugheză bizară. Locuim amândoi în aceeași clădire prăfuită din Mukherjee Nagar, în nordul capitalei indiene. E zona cea mai săracă a New Delhi-ului. Până în sud, acolo unde viața are un ritm ceva mai modern, trebuie să luăm o ricșă, 15 minute până la stația de metrou și încă 45-50 până la Central Secretariat. De acolo, o altă ricșă. Traficul infernal și aglomerația de pe străzi mă descurajează adesea. Prefer să stau în nord. În primul an, M. își face un obicei din a merge în fiecare week-end într-un mall luxos și imens. Câteodată, rar, o însoțesc. Mergem la shopping session (așa numește ea evadarea aceasta săptămânală). Ne despărțim la intrare, îi las o oră, o oră și jumătate să probeze lenjerie intimă, pantofi, bluze, fuste, pantaloni și bijuterii, ne întâlnim apoi într-un punct fix, bem o cafea, mâncăm, bârfim, după care ne despărțim din nou. Când deja încep să o doară picioarele de atâta umblat prin magazine, mă sună, ne întâlnim la jumătatea distanței și facem un ultim tur al mallului (aripa rămasă neexplorată), de data aceasta împreună. Nu de puține ori, mă ajută să îmi aleg haine. La sfârșitul sesiunii de shopping, e întotdeauna foarte răbdătoare. Îmi alege cămășile, mă așteaptă în timp ce le probez și, apoi, rostește verdictul. E confortabil așa. De unul singur, sfârșesc inevitabil prin a privi sutele de cămăși din fața mea bulversat, confuz, ezitând între bej sau gri, galben pai sau portocaliu, in sau bumbac, între carouri, gulere contrast, modele cambrate etc. În cele din urmă, nu cumpăr nimic. Cu M., sunt de o eficiență maximă. Ea îmi așază în brațe cinci-șase produse, eu le probez pe rând, în treizeci de secunde primesc un yes sau no și gata.
În al treilea nostru an în India, până și M. a obosit. Ne petrecem din ce în ce mai multe weekenduri în Mukherjee Nagar. Îmi vorbește adesea, până seara târziu, despre bărbați. Despre bărbații care-o interesează. Mă uimește la ea grija pentru detaliu. Modul în care un bărbat, întorcând capul spre stânga, lasă liber vederii, pentru câteva secunde, o vena jugulară ușor proeminentă, pulsând, felul în care o gambă masculină tresare nervos în timpul unei alergări, imaginea unui corp masiv de bărbat aplecându-se înspre ea, în timp ce stă întinsă pe canapea, culoarea pantofilor și, mai ales, a șosetelor, vocea guturală, autoritară a unui bărbat pe care nu-l cunoaște fizic și cu care vorbește la telefon, toate acestea și multe altele o fac să intre brusc într-un soi de transă. Într-o astfel de transă, lui M. i se umezesc ochii. N-aș fi bănuit vreodată care e semnificația ochilor ei umezi dacă nu mi-ar fi spus. De atunci, am văzut-o adesea, în timpul vreunei cine ori pe stradă, privind sau vorbind cu un bărbat, într-o astfel de stare. Pentru oricine altcineva, de vină erau praful infernal din Delhi sau pur și simplu oboseala, în timp ce pentru mine era clar că în momentul acela M. nu mai era acolo, ci undeva pierdută în propria ei fantezie, declanșată de un gest al bărbatului din fața ei, de un cuvânt rostit de el sau de vreun tic verbal pe care nimeni în afară de ea nu-l observase.
Dacă scena se petrecea în apartamentul ei, erau toate șansele ca lucrurile să meargă mai departe, căci atunci M. devenea un animal de pradă. Bietul bărbat se trezea alături de ea, în patul confortabil din dormitor, înainte de a-și fi dat seama cum anume ajunsese acolo. Se va fi gândit probabil cu aroganță la propria lui masculinitate, fără a-i trece prin cap că ceea ce-l făcuse atrăgător era un simplu gest care, nemaiputând fi repetat în același context, rămânând singular, îi reducea spre zero șansele de a mai împărți, în viitor, același pat cu M. Mulți dintre ei n-au înțeles niciodată de ce nu li se mai răspundea la telefon a doua zi. Când scena are loc în public, totul se complică. Ochii lui M. nu rămân umezi pentru multă vreme. Când bărbatul din fața ei începe să flirteze conștient, să flateze așa cum bărbații cred că pot flata o femeie, se apropie dezastrul. M. își pierde interesul, începe să fie agasată de asaltul acesta masculin și enervarea ei crește direct proporțional cu intensitatea flirtului. Devine, atunci, insuportabilă.
Modelul ei erotic (unul dintre ele) e Nick Cave. Nick Cave și P. J Harvey, cântând împreună Henry Lee. În starea potrivită, M. poate privi la nesfârșit videoclipul acesta, în tăcere, cu ochii umezi, bărbia sprijinită pe genunchi și țigara în mâna dreaptă. Îmi spune că există acolo o tensiune subtilă între calmul cu care melodia curge și vocea lui Nick, ușor distantă, sarcastică. Apoi, P.J Harvey, cu erotismul ei rece, potențat de o voce în deplin acord cu cea a partenerului ei… O ascult compătimindu-mi condiția; femeile sunt complicate. Prea complicate…”

Nu exista Mos Craciun

Afirmatia de mai sus a venit din partea unuia dintre elevii mei de clasa a IV-a, un baietel negricios, vorbaret si simpatic, intrigat de convingerea cu care colegii lui mai cred inca in existenta Mosului. In scurt timp, ora de engleza care ar fi trebuit sa fie destinata colindelor si vocabularului de Craciun s-a transformat intr-o disputa apriga intre doua tabere, din care una, cea care nega vehement legenda batranelului de la Polul Nord, nu avea decat un singur sustinator.

„Eu stiu ca exista”, am auzit vocea timida a unei fetite durdulii si imbujorate, asteptand confirmarea din partea colegilor sai. „Anul trecut mi-a adus portocale, bomboane si jucarii”. Din prima banca, un alt copil s-a ridicat hotarat: „Mos Craciun vine in fiecare an, si numai la copiii cuminti. Vine tocmai de la Polul Nord, cu o trasura trasa de reni, iar unul din ei are nasul rosu si se numeste Rudolph. Si, daca ii scrii dinainte o scrisoare, iti aduce ce vrei tu”.

Nici de partea cealalta a baricadei argumentele nu s-au lasat mai prejos. „Ba nu e niciun Mos! Ai sa vezi! E mama sau tata! Am vazut-o chiar eu pe mama mea, cand mi-a pus sub brad! Mos Craciun nu exista, exista doar Mos Niculae!”. Am zambit la aceasta din urma afirmatie. „Cum se poate ca unul sa existe si celalalt nu?”, l-am intrebat. A dat din umeri ca un om mare, plictisit de insistentele mele copilaresti de a afla un lucru elementar, asupra caruia nu pluteste nicio urma de indoiala. „Cu Mos Niculae e altfel. Pe el nici nu-l vezi, vine noaptea, iti lasa cadoul in papuci si nu-l gasesti decat dimineata, cand te trezesti”.

Ma declar adesea invinsa in fata demonstratiilor de logica ale copiilor mei, mai ales ca ma aflu in postura ingrata a „omului mare”. Inteleg ca e prea tarziu pentru cei mai multi dintre ei sa creada in Mos Craciun, dar prea devreme pentru ca legenda sa se contureze in sufletele lor cu o alta semnificatie, poate chiar cea adevarata si profund umana, despre bucuria de a primi sarbatorile la tine in suflet si de a darui. Fiind la varsta de 10-11 ani, ei sunt in pragul descoperirilor care te incanta in aceeasi masura in care te intristeaza. Gandindu-ma la ziua cand am aflat ca bunica era cea care, de fapt, imbraca haina Mosului si ma ridica pe genunchi ca sa-i spun poezii, imi dau seama ca despartirea de poveste, inevitabila si normala, este pentru copilul care si-a trait prima parte a vietii in lumina acestui mit un lucru trist, peste care trece, uneori, cu inversunarea de a-i face si pe altii partasi la intelegerea lui.

Si totusi, a doua jumatate a lunii decembrie imbraca aproape toate scolile in culorile calde ale serbarilor de Craciun. Spectacole de colinde, scenete despre nasterea lui Iisus, „Serbarea Mosului” la cei de gradinita si din clasele I-IV – singurii care mai au inca privilegiul de a nu sti. Departe de ceea ce intelegem in mod curent prin „adevar” si „realitate”, cel putin noi, cadrele didactice, ne straduim sa pastram in sufletele lor frumusetea Craciunului, chiar si atunci cand ne vine si noua greu sa o mai simtim. In cei cativa ani de experienta pe care i-am adunat, am vazut parinti obositi, incapabili sa mai zambeasca asa cum ar fi facut-o, poate, in alte conditii, in fata prestatiei artistice a copiilor lor. Am vazut si parinti indignati, socotind cat le rupe din bugetul familiei costul cadoului de la scoala, mai ales cand se stiau nevoiti sa pregateasca, pentru 24 decembrie, un alt cadou. Parinti cu stare, parinti mai saraci, parinti impovarti de nevoia de-a o face pe-a Mosul sau copilarosi ca si cei carora le-au dat viata.

In China nu-i o joaca sa fi spammer!

Autoritatile chineze au retinut 1.530 de spammeri banuiti ca ar fi implicati in operatiuni extinse de spamming prin SMS-uri. Aceasta actiune a inceput in luna februarie.

Potrivit site-ului softpedia.com, autoritatile din China au identificat 3.540 de cazuri de spamming agresiv. Acestea au confiscat 2.600 de dispozitive folosite la distribuirea mesajelor spam si au inchis 24 de site-uri care furnizau asemenea echipamente, a precizat ministrul Securitatii Publice, pentru ECNS. Guvernul chinez a fost implicat in aceasta operatiune, care ii vizeaza pe cei care produc, vand si utilizeaza statii nelicentiate de telecomunicatii. Autoritatile spun ca grupurile infractionale sunt implicate in escrocherii financiare de tot felul. Unii dintre escroci – identificati in provincia Liaoning – sunt responsabili pentru trimiterea a peste 200 MILIOANE mesaje de tip spam. In prima jumatate a lui 2013, in China, spammerii au trimis peste 200 MILIARDE mesaje spam. Piata criminalitatii care vizeaza dispozitivele mobile in China este infloritoare. La inceputul lunii martie, Trend Micro a publicat un raport in care vorbeste despre site-urile furnizoare de echipamente telecom. Lista include dispozitive si servicii de SMS spamming, SMS forward, servicii de scanare a numerelor de telefon, precum si servicii care pot fi folosite pentru „stimularea” calificativelor acordate unor aplicatii. Potrivit Trend Micro, spam-ul prin SMS este utilizat pentru a promova diverse produse si servicii, dar cele mai multe mesaje au ca scop atragerea de utilizatori pe site-urile de PHISHING. Pentru a trimite un numar urias de mesaje spam, infractorii cibernetici se bazeaza pe diverse dispozitive, precum modemurile GSM, gateway-urile de internet short message si serverele de SMS-uri. Modem-urile GSM pot fi dotate cu mai multe cartele SIM, iar spammerii pot trimite astfel „o infinitate” de mesaje catre utilizatori. De exemplu, un modem GSM cu 16 sloturi poate trimite aproape 10.000 de mesaje SMS pe ora. Cei care vor sa trimita SMS-uri la viteze si mai mari apeleaza la internet. ISMG (Internet short message gateway) reprezinta un dispozitiv furnizat de operatorii telecom catre ISP-uri (internet service provider). Acest aparat poate trimite un numar urias de mesaje in acelasi timp, astfel incat reprezinta „o achizitie excelenta” pentru spammeri. Serverele SMS sunt la fel de eficiente. Dispozitivele trimit un semnal foarte puternic, care determina ca toate telefoanele mobile din raza lor de actiune sa se deconecteze de la retelele legale si sa se conecteze la serverul SMS folosit de hackeri. Serverul poate trimite spam catre dispozitivele mobile, supa care se deconecteaza si le permite sa revina la reteaua legala. Serverele SMS sunt cunoscute si drept FBS (fake base stations). Un kit complet costa in jur de 5.400 euro.

 

Sursa: Yahoo.com