Arhive blog
De la altii: Oana Moraru
Există o categorie de copii foarte inteligenți care învață în școala noastră, de mici, că sunt proști sau că cel puțin ceva e tare în neregulă cu ei .
Sunt copiii cu inteligență vizual-spațială, un mod de operare a gândirii care nu prea e activat sau recunoscut de dascălii români. Read the rest of this entry
Scrisoarea unei învățătoare
Circula entuziast în online scrisoarea unei învățătoare care cere părinților respect pentru că a muncit, a învățat, a stat noaptea să își scrie proiectele la facultate.
O fi învățătoare bună, nu știu, dar la capitolul „cerșim sau nu cerșim respectul” doamna nu trece clasa.
Să înveți, să cercetezi, să scrii proiecte, să stai noaptea cu burta pe o carte e unul din lucrurile normale pe care le fac, uneori, oamenii. Nu e o chestie wow care trebuie să țină prostimea la distanță. Creșterea intelectuală a fiecăruia e un act intim, personal, pe care îl îmbrățișezi fără să aștepți nimic în schimb: nici aplauze, nici respect. Școala pe care o faci ți se adaugă firii tale ca orice altă experiență. Respectul vine din altă parte. La bunica mea cu nici patru clase venea de la sine.
Din ziarul Gandul
Am vazut si, dupa aceea am citit un interviu in ziarul Gandul, de fapt pe site-ul online, un interviu cu un ” mare ” intelectual roman. Acest domn ( exilat in SUA ), ne privea de sus, si comenta printre altele ce , tembeli putem fi, daca suntem mandrii ca suntem romani. Interviul acestuia era amestecat , cu sloganuri politice, cultura , educatie, popor prost, copii tampiti, etc. Sigur chiar daca nu esti intelectual de marca, poti avea propriile convingeri. Sigur eu fac parte din ” neica nimeni „, cum ne caracteriza un scriitor de pe melegurile noastre. Dar ca om, ca roman par exemplu, nu pot sa nu ma ” umflu in pene „, cand copii nostrii care fac sport se intorc cu medalii de aur, cand elevii care participa la diverse olimpiade si concursuri ne umplu de medalii, – completati de reporteri super patrioti care ne anunta ca acesrti copii cand termina scoala iau drumul strainatatii. Ma doare in cot de acesti ” destepti ” ai neamului si ii anunt ca nicaieri pe mapamond, un om care isi reneaga poporul si tara, nu este bine vazut nicaieri…
Asta am vrut de fapt sa spun, ca ma doare in cot de parerea lui!
Din blogosfera romaneasca zic ca is mandru ca m-am nascut si traiesc pe aceste meleaguri, sic:)
Nu exista Mos Craciun
Afirmatia de mai sus a venit din partea unuia dintre elevii mei de clasa a IV-a, un baietel negricios, vorbaret si simpatic, intrigat de convingerea cu care colegii lui mai cred inca in existenta Mosului. In scurt timp, ora de engleza care ar fi trebuit sa fie destinata colindelor si vocabularului de Craciun s-a transformat intr-o disputa apriga intre doua tabere, din care una, cea care nega vehement legenda batranelului de la Polul Nord, nu avea decat un singur sustinator.
„Eu stiu ca exista”, am auzit vocea timida a unei fetite durdulii si imbujorate, asteptand confirmarea din partea colegilor sai. „Anul trecut mi-a adus portocale, bomboane si jucarii”. Din prima banca, un alt copil s-a ridicat hotarat: „Mos Craciun vine in fiecare an, si numai la copiii cuminti. Vine tocmai de la Polul Nord, cu o trasura trasa de reni, iar unul din ei are nasul rosu si se numeste Rudolph. Si, daca ii scrii dinainte o scrisoare, iti aduce ce vrei tu”.
Nici de partea cealalta a baricadei argumentele nu s-au lasat mai prejos. „Ba nu e niciun Mos! Ai sa vezi! E mama sau tata! Am vazut-o chiar eu pe mama mea, cand mi-a pus sub brad! Mos Craciun nu exista, exista doar Mos Niculae!”. Am zambit la aceasta din urma afirmatie. „Cum se poate ca unul sa existe si celalalt nu?”, l-am intrebat. A dat din umeri ca un om mare, plictisit de insistentele mele copilaresti de a afla un lucru elementar, asupra caruia nu pluteste nicio urma de indoiala. „Cu Mos Niculae e altfel. Pe el nici nu-l vezi, vine noaptea, iti lasa cadoul in papuci si nu-l gasesti decat dimineata, cand te trezesti”.
Ma declar adesea invinsa in fata demonstratiilor de logica ale copiilor mei, mai ales ca ma aflu in postura ingrata a „omului mare”. Inteleg ca e prea tarziu pentru cei mai multi dintre ei sa creada in Mos Craciun, dar prea devreme pentru ca legenda sa se contureze in sufletele lor cu o alta semnificatie, poate chiar cea adevarata si profund umana, despre bucuria de a primi sarbatorile la tine in suflet si de a darui. Fiind la varsta de 10-11 ani, ei sunt in pragul descoperirilor care te incanta in aceeasi masura in care te intristeaza. Gandindu-ma la ziua cand am aflat ca bunica era cea care, de fapt, imbraca haina Mosului si ma ridica pe genunchi ca sa-i spun poezii, imi dau seama ca despartirea de poveste, inevitabila si normala, este pentru copilul care si-a trait prima parte a vietii in lumina acestui mit un lucru trist, peste care trece, uneori, cu inversunarea de a-i face si pe altii partasi la intelegerea lui.
Si totusi, a doua jumatate a lunii decembrie imbraca aproape toate scolile in culorile calde ale serbarilor de Craciun. Spectacole de colinde, scenete despre nasterea lui Iisus, „Serbarea Mosului” la cei de gradinita si din clasele I-IV – singurii care mai au inca privilegiul de a nu sti. Departe de ceea ce intelegem in mod curent prin „adevar” si „realitate”, cel putin noi, cadrele didactice, ne straduim sa pastram in sufletele lor frumusetea Craciunului, chiar si atunci cand ne vine si noua greu sa o mai simtim. In cei cativa ani de experienta pe care i-am adunat, am vazut parinti obositi, incapabili sa mai zambeasca asa cum ar fi facut-o, poate, in alte conditii, in fata prestatiei artistice a copiilor lor. Am vazut si parinti indignati, socotind cat le rupe din bugetul familiei costul cadoului de la scoala, mai ales cand se stiau nevoiti sa pregateasca, pentru 24 decembrie, un alt cadou. Parinti cu stare, parinti mai saraci, parinti impovarti de nevoia de-a o face pe-a Mosul sau copilarosi ca si cei carora le-au dat viata.
borceablog 