Afirmatia de mai sus a venit din partea unuia dintre elevii mei de clasa a IV-a, un baietel negricios, vorbaret si simpatic, intrigat de convingerea cu care colegii lui mai cred inca in existenta Mosului. In scurt timp, ora de engleza care ar fi trebuit sa fie destinata colindelor si vocabularului de Craciun s-a transformat intr-o disputa apriga intre doua tabere, din care una, cea care nega vehement legenda batranelului de la Polul Nord, nu avea decat un singur sustinator.

„Eu stiu ca exista”, am auzit vocea timida a unei fetite durdulii si imbujorate, asteptand confirmarea din partea colegilor sai. „Anul trecut mi-a adus portocale, bomboane si jucarii”. Din prima banca, un alt copil s-a ridicat hotarat: „Mos Craciun vine in fiecare an, si numai la copiii cuminti. Vine tocmai de la Polul Nord, cu o trasura trasa de reni, iar unul din ei are nasul rosu si se numeste Rudolph. Si, daca ii scrii dinainte o scrisoare, iti aduce ce vrei tu”.

Nici de partea cealalta a baricadei argumentele nu s-au lasat mai prejos. „Ba nu e niciun Mos! Ai sa vezi! E mama sau tata! Am vazut-o chiar eu pe mama mea, cand mi-a pus sub brad! Mos Craciun nu exista, exista doar Mos Niculae!”. Am zambit la aceasta din urma afirmatie. „Cum se poate ca unul sa existe si celalalt nu?”, l-am intrebat. A dat din umeri ca un om mare, plictisit de insistentele mele copilaresti de a afla un lucru elementar, asupra caruia nu pluteste nicio urma de indoiala. „Cu Mos Niculae e altfel. Pe el nici nu-l vezi, vine noaptea, iti lasa cadoul in papuci si nu-l gasesti decat dimineata, cand te trezesti”.

Ma declar adesea invinsa in fata demonstratiilor de logica ale copiilor mei, mai ales ca ma aflu in postura ingrata a „omului mare”. Inteleg ca e prea tarziu pentru cei mai multi dintre ei sa creada in Mos Craciun, dar prea devreme pentru ca legenda sa se contureze in sufletele lor cu o alta semnificatie, poate chiar cea adevarata si profund umana, despre bucuria de a primi sarbatorile la tine in suflet si de a darui. Fiind la varsta de 10-11 ani, ei sunt in pragul descoperirilor care te incanta in aceeasi masura in care te intristeaza. Gandindu-ma la ziua cand am aflat ca bunica era cea care, de fapt, imbraca haina Mosului si ma ridica pe genunchi ca sa-i spun poezii, imi dau seama ca despartirea de poveste, inevitabila si normala, este pentru copilul care si-a trait prima parte a vietii in lumina acestui mit un lucru trist, peste care trece, uneori, cu inversunarea de a-i face si pe altii partasi la intelegerea lui.

Si totusi, a doua jumatate a lunii decembrie imbraca aproape toate scolile in culorile calde ale serbarilor de Craciun. Spectacole de colinde, scenete despre nasterea lui Iisus, „Serbarea Mosului” la cei de gradinita si din clasele I-IV – singurii care mai au inca privilegiul de a nu sti. Departe de ceea ce intelegem in mod curent prin „adevar” si „realitate”, cel putin noi, cadrele didactice, ne straduim sa pastram in sufletele lor frumusetea Craciunului, chiar si atunci cand ne vine si noua greu sa o mai simtim. In cei cativa ani de experienta pe care i-am adunat, am vazut parinti obositi, incapabili sa mai zambeasca asa cum ar fi facut-o, poate, in alte conditii, in fata prestatiei artistice a copiilor lor. Am vazut si parinti indignati, socotind cat le rupe din bugetul familiei costul cadoului de la scoala, mai ales cand se stiau nevoiti sa pregateasca, pentru 24 decembrie, un alt cadou. Parinti cu stare, parinti mai saraci, parinti impovarti de nevoia de-a o face pe-a Mosul sau copilarosi ca si cei carora le-au dat viata.