Monthly Archives: noiembrie 2013

O paranteză mai mare adăpostind neştiută nişte paranteze mai mici…

Viaţa mea e făcută în ultimul timp din paranteze.
Aşezate cuminţi una lângă alta, mă privesc bănuitor din paranteza mai mare în care le’am încuiat.
Parcă m’ar cunoaşte de undeva.
Parcă le’aş cunoaşte şi eu.
În paranteza începută acum câteva clipe fumez o ţigară, aştept o cafea…
Înainte au fost zeci de alte paranteze în care fumam şi aşteptam cafeaua,
în faţa calculatorului, în pat, la o terasă sau pur şi simplu aiurea, undeva,
şi dacă acum mă amăgesc că aş cădea mai puţin repede în trecut,
deja mă apasă în spate curbura graţioasă a următoarei paranteze,
când voi face baie,
când voi ascunde în apă parantezele bucuriei trupului meu
pe vremea când tu erai tu,
eu te iubeam ,
învăţam amândoi relativitatea absentă şi rece a parantezelor în care îndrăzneam să credem numai puţin,
şi dacă ţi se făcea frică era suficient să’ţi şoptesc „eu sunt aici”,
tu’mi arătai cum cuvintele fac întotdeauna miracole,
miracolul tău, un zâmbet, arăta uneori ca o paranteză deschisă în sus
şi inchideam ochii,
ba îi strângeam până la durere din neputinţa de a înţelege de ce
unele paranteze sunt atât de cuminţi,
altele duşmănoase de atâta durere,
nu înţelegeam nici de ce nu se putea să le şterg pe cele din urmă cum făceam mai demult,
cum făceam toţi când ni se spunea că viaţa întreagă e o lecţie de matematică…

O paranteză mai mare adăpostind neştiută nişte paranteze mai mici…

Între două linii curbate una spre alta
a dispărut odată soarele. Frunzele lăsau umbre stranii pe pământul arid,
semiluni risipite printre crini, printre dalii,
sunt sigură că nu erau dalii în paranteza aceea
din simplul motiv că bunicului nu i’au plăcut niciodată;
cred că nici mie nu mi’au plăcut; cred că nu era nici măcar vremea crinilor;
îmi murdărisem nasul de funingine şi râdeam,
închipuindu’mi cât de mirat trebuie să fi fost acum soarele;
soarele mă cunoştea deja de câţiva ani, pentru că’mi ridicam chipul spre el când ţinteam duşmani nevăzuţi cu arcul de trestie;
v’am spus că bunicul îmi făcea arcuri cu care doboram duşmani nevăzuţi?

O paranteză mai mare,
(dar nu foarte mare, vedeţi, tocmai aici e tot secretul ei,
niciodată prea mare)
ţinea sfat de taină cu parantezele ei.

Frumuseţea unui oraş mic

M’am născut în Iaşi pentru că mama era studentă pe vremea aceea şi nu cred că i’a trecut măcar prin minte să alerge cu burta’n mână, să mă nască altundeva. Despre Iaşul lui 1981 nu am nici un fel de amintiri, în afară de amintirile mamei mele – frumoase şi simple, uşor romanţate de firea sensibilă a celei care le’a păstrat, crâmpeie de viaţă din care, mulţi ani mai târziu, am încercat să refac Iaşul aşa cum îl găsise ea, aşa cum l’a cunoscut, de altfel, toată generaţia ei.

La câteva săptămâni după naştere am fost lăsată pe mâna bunicilor, într’un sat din nordul Moldovei, unde mi’am petrecut cea mai mare parte din copilărie. Dacă am fost fericită atunci (şi am fost!), asta nu s’a datorat oamenilor, o parte acum morţi, alţii al căror nume nici măcar nu mi’l mai pot aduce aminte, alţii pe care nu i’am văzut niciodată, în timpul celor 12 ani cât am stat acolo. Truşeştiul (aşa se numeşte satul meu) a avut întotdeauna oameni comuni, cumplit de înfipţi în realitatea timpului lor. Nici pe departe satul lui Preda sau al lui Rebreanu. Nici pe departe satul lui Creangă. Un loc fără tradiţii, fără evenimente extraordinare, fără prea multe frământări sufleteşti. Dacă aş închide ochii şi aş face o hartă a satului, i’aş putea trasa fiecare cotitură a drumului, fiecare deal care’l înconjoară, izvorul, pădurea, lanurile de porumb, cimitirul şi biserica, şcoala, brutăria, ruinele fostei fabrici, râul şi calea ferată, grădiniţa, liceul, cantina casei de copii… Ar fi toate acolo, mai puţin oamenii. Fericirea mea de atunci nu se datorează lor, ci bunicilor mei, primii în afară de mama care mi’au arătat ce înseamnă să iubeşti mai presus de necesităţile propriei persoane şi primii care m’au învăţat să privesc frumuseţea din jur, cea ascunsă în lucrurile mici, pe care de obicei le ignorăm: un colţ de floare răsărit din pâmânt, cuţitul cu care ciopleşti un pat de păpuşi, mirosul de frunze arse, gustul porumbului copt, bucuria de a căuta pe cer Carul Mare…

Am folosit punctele de suspensie nu pentru a da sugestia vreunei nostalgii, ci pentru a opri o enumeraţie. De acolo am plecat la oraş, în clasa a V’a, şi oraşul s’a întâmplat să fie Botoşani. Deşi perioada de după 1989 a reuşit să arunce Botoşaniul într’o sărăcie lucie, distrugându’i industria şi economia, el va rămâne întotdeauna pentru mine portretul cuminte al oraşului mic şi frumos, care încearcă, de câţiva ani, să se refacă prin banii şi munca celor care l’au părăsit ca să lucreze în Spania, Italia, Germania, Israel. Va rămâne frumos prin prietenii mei, prin anii de şcoală generală şi de liceu, prin cochetăria străzilor şi a clădirilor sale, prin faptul că acolo mă voi simţi mereu acasă, acelaşi acasă prin care aş putea foarte bine defini satul bunicilor.

La sfârşitul clasei a 12’a trebuia, în sfârşit, să decid încotro mă voi îndrepta. Nu a fost vorba de o fugă, aşa cum s’a întâmplat în multe cazuri. Tineri de vârsta mea învăţau pe brânci ca să poată evada din lipsa de perspective a oraşului provincial. Eu învăţasem pur şi simplu pentru că se aştepta din partea mea să învăţ, la fel cum se aştepta să fac alegerea bună şi să plec…la Iaşi. Nu fără obiecţii, nu fără să’i explic mamei, însă lipsită de convingere chiar şi în faţa conştiinţei mele, că aş prefera să merg la facultate în Bucureşti. Şi atunci m’a şantajat mama cu amintirile ei, m’a şantajat mai ales cu promisiunea de a fi fericită, de a cunoaşte oameni deosebiţi, de a vedea locuri deosebite, de a fi parte dintr’un univers cultural unde va pulsa întotdeauna sensibilitatea pentru cunoaştere şi pentru frumos.

Într’adevăr, pentru scurt timp, Iaşul a fost frumos. Poate insist prea mult asupra acestui cuvânt (citind în urmă, mi se pare chiar supărător), dar nu găsesc altul mai potrivit pentru a caracteriza acest loc din perspectiva sentimentelor mele faţă de el. Iaşul e, din multe puncte de vedere, un oraş al contrastelor: oraşul vechi al Copoului şi oraşul nou al Mall’urilor superaglomerate, oraşul fanfarei din parc şi al muzicii stridente din cluburile cu iz occidental, oraşul amintirilor unei mame şi al dezamăgirilor unui copil, al culturii şi al surogatului de cultură, al fondului (trecutul) şi al formei (prezentul). În cei patru ani de facultate am încercat să ignor, pe cât posibil, stridenţele. Îmi amintesc că mergeam la cenaclul de muzică folk de la Casa Studenţilor cu mai multă plăcere decât aş fi ieşit la o terasă în Tudor. Acolo cântau uneori şi cei doi băieţi de la Fără Zahăr. Celebritatea lor a fost scurtă şi probabil că nu au avut un mare impact în lumea muzicii, dar eu ştiu ce impact aveau când ridicau o sală întreagă în picioare, când studenţii îi aclamau, cerând bis după bis, când ieşeai de acolo mai plin, mai bogat cu două-trei ore de fericire necondiţionată. Terasele, pe de altă parte, deveneau treptat expoziţie de telefoane, de maşini, de cefe rase şi de manifestări zgomotoase ale prostului’gust. Universitatea cădea şi ea, lent dar sigur, în disgraţia banului, acceptând tineri fără chemare, dar cu greutate la „portofel”, introducând sute de locuri cu taxă, închizându’se în cercul strâmt al profesorilor prea bătrâni şi prea închistaţi, de care un preparator deschis la minte n’ar fi putut nicicum trece. În principalele instituţii, inclusiv Biblioteca Centrală, încă domina principiul micului „şef” – o castă de funcţionari publici pentru care nu există nici acum nevoia clientului, care s’au înşurubat în scaune cu supremaţia unui parlamentar şi sfidează de la „înălţimea” lor orice individ care, pe scara valorilor pe care le’au conservat ani de’a rândul, nu e la fel de înalt. Toate acestea se întâmplau sub ochii mei, dar, pentru că se mai întâmplau şi altele, le’am ignorat. Făceau parte din rândul „stridenţelor”, iar eu eram suficient de provincială încât să cred că frumuseţea le’ar putea supravieţui. De exemplu, festivalurile de film organizate de centrele culturale, întâlnirile cenaclului Quasar, prezenţa recomfortantă a anticariatelor, lansările de carte, afişele răspândite ici’colo care anunţau câte un eveniment, altul decât reducerea de 50% la DJ BOMBO pentru „fetitze” sau la „Sexy nights în Roşu&Negru cu Blondy” sau mai ştiu eu ce altă formaţie cu priză la tineretul post’revoluţionar.

Să nu se creadă că am ceva împotriva discotecilor sau al cefelor groase. România e aşa cum este, totuşi decăderea parcă nu’şi avea locul aici. Sub ochi mei, Iaşul se schimba cu viteză după sufletul oamenilor, din „oraş cultural”, chipul lui se transforma din ce în ce mai mult în „oraş”. Transformarea a continuat odată cu terminarea facultăţii, când am ales să lucrez tot aici. Departe de Copou şi de Universitate, „oraşul” s’a arătat cu toate frustrările sale. Ţigănci cu fuste colorate pe străzi, beţivi fără viaţă în crâşmele din jurul gării, oameni lipsiţi de expresie care merg dimineaţa la servici în tramvaiele second’hand aduse din import, violenţă, minciună, ignoranţă, nepăsare, relaţii, pile, nedreptăţi, stupizenia idealului mărunt, snobismul, incultura… Din nou puncte de suspensie, cu rolul celor folosite mai sus. De ce mă deranjează adevărata faţă a Iaşului?

Am fost nu demult în Bucureşti. M’au înspăimântat bulevardele cu maşini bară la bară şi m’a încântat Cişmigiul. Nu m’aş stabili niciodată acolo, dar nici nu pot spune că m’a supărat capitala cu ceva. În privinţa Bucureştiului, nu am avut nici un fel de aşteptări. Cât despre Botoşani, l’am iubit întotdeauna aşa cum era, la fel cum îl iubesc acum aşa cum este. Dar Iaşul…cu Iaşul e altă poveste. După 8 ani în care abia dacă l’am părăsit câteva luni, sunt sigură că nu l’aş putea niciodată iubi. Oricâtă „cultură” s’ar crede că mai respiră încă aici, oamenii sunt împovăraţi cu vina de a fi ignoranţi, limitaţi şi mărunţi pe trupul inert al frumuseţii trecutului.

Prizonieră aici pentru încă o vreme, mă gândesc că poate e un defect al meu, să nu’mi fi găsit încă drum în hăţişul umanului. Nu e vinovat Iaşul, nu sunt vinovaţi oamenii lui. Poate nu e structura mea sufletească şi intelectuală de aşa natură încât să se ridice la standardele unui oraş eminamente „cultural”. Poate mediocră şi superficială, măruntă şi decăzută sunt de fapt eu. Şi, în virtutea acestei mediocrităţi, îndrăznesc să afirm că, deîndată ce voi avea şansa de pleca de aici, o voi face. Nu pentru Bucureşti, nu pentru Timişoara, nu pentru Cluj, ci pentru frumuseţea oraşului mic, unde frustrarea poate veni din sărăcie, din neajunsuri, dar niciodată din incapacitatea de a duce mai departe valorile din trecut.

Lumi Paralele…

Anii,au zburat cu timpul,viata este intr-o continua schimbare,framantarile sunt tot mai accentuate,omul in schimb,nu vrea sa se destepte la realitatea-reala,ci se lasa amagit de fel de fel de povesti,cantate sau povestite de aceia care au mancat sau mananca din banii contribualilor sau a prostimii!

Peace and Love, sloganul celor care maninca painea saracilor!

Cea mai mare curiozitate a acestui mileniu, este tocmai acest Slogan, ne arata cat de limitata este gandirea omului,acum,cand ar trebui sa fie cu mult mai deschisa si irigata,deoarece traim in mileniul tuturor posibilitatilor,stiinta a ajuns pe culmile cele mai inalte,dar gandirea majoritatii devine tot mai inferioara de parca cineva s-ar juca cu mintile lor!Bineinteles,si la acest subiect,marea majoritate sustine sus si apasat;eu nu fac parte din aceasta categorie de limitati**.

**Lumi-Paralele**…Trecut si Viitor, nimic mai simplu! Puntea de legatura dintre cele doua,este Prezentul care mai poate fi numit si Realitatea-Zilnica!
__Acu,hai sa privim lucrurile exact asa cum sunt,sau mai bine zis,asa cum s-au petrecut!Fiecare individ sanatos la minte,isi cunoaste trecutul mai bine de cat oricine,ca mai uita cate ceva,asta e o alta problema,dar,esentialul,si-l aminteste fiecare!Ase ca,daca te vei intoarce in timp,sa ”retraiesti”clipele din urma cu 24 de ani. Prezentul de azi,va fi,Viitorul necunoscut din acele timpuri!Corect?
~~Nu stiu zau cati dintre oameni,au devenit ceea ce si-au propus sa devina,aci se includ si copiii,plus nepotii!Despre societate,nici nu mai vorbesc!Dar sa nu uitam,ca si noi facem parte din aceasta societate!

Eu, sunt un caz extrem,spun curiosii,ase ca,nu voi recapitula calatoria celor 24 de ani(1990-2014) ai mei,
chiar daca in alte scrieri,mi-am povestit in linii mari trecutul,iar acest lucru l-am facut dintr-un singur motiv prin care am dorit sa scot in evidenta,ca ”nu tot ce zboara se si maninca”,iar acest fapt,este bine cunoscut de foarte multa lume,dar numai teoretic,deoarece,cum bine stim,aceste cuvinte(nu tot ce zboara’),nu fac referire numai la zburatoare,ci este o zicala care vrea sa ne indrume pe cararile cele mai drepte,ale vietii!
Omul,constient de aceasta teorie(zicala),se lasa dus in eroare si ”gusta” din ceea ce stie ca nu este comestibil!Un copil,adolescent,chiar si un tanar/a,sunt de inteles,dar un adult,trecut chiar si de maturitate,care gusta dintr-o astfel de ”zburatoare”. Cu ce poate fi asemanat,comparat?????!!

Prezentul-este rezultatul a ceea ce am construit in cei 24 de ani!Peste alti 24 de ani,daca vor mai fi,vom fi exact ceea ce gandim azi si acum!
Divinitatea, sau Unicul Dumnezeu,cunoaste sfarsitul oricarui lucru inca de la inceputul lui!, deoarece EL a construit acest univers,cu toate cele…dintre toate vietatile existente,numai omului i-a acordat dreptul de a face diferenta intre Bine si Rau,iar prin acest fapt,l-a ridicat pe om la nivelul cel mai inalt si l-a pus stapan peste toate vietatile,dar totodata i-a impus niste reguli,zicand:
Sa n’adaugati nimic la cele ce va poruncesc eu,si sa nu scadeti nimic din ele;ci sa paziti poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, asa cum vi le dau eu.(Deuteronom 4;2).
Luati seama dar,sa faceti asa cum v’a poruncit Domnul,Dumnezeul vostru;sa nu va abateti de la cele ce a poruncit EL nici la dreapta,nici la stanga.Sa urmati in totul calea pe care v’a poruncit Domnul Dumnezeul vostru,sa umblati,ca sa traiti si sa fiti fericiti,si sa aveti zile multe in tara pe care o veti lua in stapanire. (Deuteronom 5;32,33)>>
Toate aceste cuvinte, dau peste”CAP”, toata ideologia crestina(noul’testament) de la un cap la altul!!
Bineinteles,acest fapt poate fi descoperit numai prin studierea tuturor scrierilor,dar nici acest studiu nu ne este indeajuns,ci,elementul principal, trebuie sa fie: Cautarea Adevarului Absolut!Numai astfel poti ajunge la un rezultat satisfacator din toate punctele de vedere!

Legii din cultura indiana!

Prima lege : “Persoanele pe care le intalnesti sunt persoanele potrivite.” Cu alte cuvinte, nimeni nu intra in viata noastra din intamplare; toate persoanele cu care interactionam se afla alaturi de noi cu un motiv, acela de a ne ajuta sa invatam lectiile de viata care apar si sa continuam drumul personal.

A doua lege : “Ceea ce ni se intampla este singurul lucru care ni se putea intampla.” Nimic, absolut nimic din ceea ce se produce in viata noastra nu ar fi putut sa se intample in alt mod (nici detaliul cel mai nesemnificativ..)… Nu exista: “daca as fi facut cutare lucru….s-ar fi produs alt cutare lucru….” NU! Toate si fiecare in parte dintre situatiile care se produc sunt cele care ne sunt necesare… cu toate ca mintea si egoul nostru nu le accepta

A treia lege : “Orice moment in care se incepe este momentul corect”. Totul incepe in momentul potrivit, nici inainte, nici dupa; cand suntem pregatiti pentru ca ceva nou (bun sau rau…) sa apara in viata noastra, exact atunci apare (incepe);

A patra lege : “Cand ceva se termina, se termina.” Daca ceva a luat sfarsit in viata noastra, este pentru propria noastra evolutie, deci cel mai bine este sa inchizi capitolul si sa mergi inainte imbogatit cu acea experienta. Nu este intamplator ca citesti aceste randuri …. acest text ajunge la tine azi pentru ca esti pregatit sa intelegi ca “nici un fulg de zapada nu cade niciodata ..in locul gresit…..

Departament special

Europol sau Poliţia Europeană a iniţiat o campanie pentru informarea utilizatorilor în legătură cu furtul de date pe reţelele WiFi gratuite. Cei mai mulţi dintre noi se bucură enorm când dau peste o reţea wireless nesecurizată, mai ales când sunt în altă ţară sau când au depăşit traficul de date alocat de operatorul de telefonie. Cum era de aşteptat însă, astfel de reţele nu sunt cele mai sigure din lume. Din acest motiv, beneficiile evidente vin de multe ori şi cu nişte riscuri pe măsură. În teorie, astfel de detalii nu reprezintă sub nici o formă o revelaţie. Problema este că a crescut semnificativ furtul de date pe reţelele WiFi publice. Ca urmare, departamentul de cybercrime al Europol a făcut public un avertisment, sfâtuind publicul să fie mai precauţi cu tipurile de date pe care le transferă atunci când folosesc conexiunea la internet dintr-un bar sau o cafenea. ,,Am înregistrat o creştere a abuzului reţelelor WiFi, cu scopul de a fura informaţii, identităţi, parole sau bani de la utilizatorii care folosesc conexiunile fără fir publice sau nesecurizate.” Troels Oerting, şeful diviziei cybercrime din cadrul Europol a fost cât se poate de clar vizavi de riscurile la care vă supuneţi în astfel de situaţii. În acelaşi timp, echipa pe care o conduce, va asista mai multe ţări europene în care s-au înregistrat astfel de infracţiuni. Această informaţie vine într-o perioadă în care traficul online a înregistrat o creştere exponenţială. Un studiu al Cisco Systems poziţionează creşterea în 2013 la 81% faţă de anul anterior. În concluzie, fiţi mai precauţi cu ceea ce faceţi la un WiFi public, pentru că informaţiile pe care le trimiteţi în eter nu sunt protejate de antivirusul ultra performant pe care îl aveţi instalat pe sistem.