Există o categorie de copii foarte inteligenți care învață în școala noastră, de mici, că sunt proști sau că cel puțin ceva e tare în neregulă cu ei .
Sunt copiii cu inteligență vizual-spațială, un mod de operare a gândirii care nu prea e activat sau recunoscut de dascălii români.
Copiii ăștia gândesc în imagini, construiesc cu poftă, se pierd în lego ore în șir. Văd în spațiu, ar fi buni la geometrie dacă nu s-ar face tocmai în clasa a VI-a, au soluții practice, inginerești, ar putea ajunge arhitecți, tehnicieni, fotografi, designeri interiori etc.
Tot ei învață scris-cititul mai greu, mănâncă litere la dictare, se dezangajează de la explicațiile lungi verbale, lipsite de material vizual sau tactil, de experiență practică. Se fâțâie, n-au stare, nu înțeleg despre ce e vorba dacă nu se mișcă, dacă nu construiesc, nu modelează, asamblează, testează practic.
Pedagogia noastră presupune mai mult lucru cu pixul și fișa, adică tot ce nu susține acest tip de inteligență. Nici părinții nu recunosc în propriii copii acest dar. Ii cresc cu sentimentul că dacă au un copil greoi pe scris-citit și sarcini analitice, secvențiale, se va rata. Că trebuie împins și învinovățit că nu se concentrează.
Dacă aveți acasă un vizual-spațial, duceți-l la ateliere de construcție, șah, robotică, fotografie, tobe, experimente etc. Cu școala, așa cum e ea făcută azi, o să aveți de tras. Numai țineți bine in suflet adevărul că nu e vina copilului!