Sufrageria, ”masa nefestiva a…tacerii”
Locul social al familiei si spatiul de protocol pt orice invitat: mese rotunde, ovale sau patrate la care se aseaza cei ai casei pt analize fierbinti de familie sau pt sarbatori cu si fara invitati reprezinta ”dispeceratul” central si locul celor mai memorabile intalniri. Iata ce este sufrageria pt o familie, fara sa mai socotim si alte functii operative.
Aici, locul de intensa circulatie, sotul si sotia, isi gasesc refugiul pt planuire, comunicare si, tot aici, stabilesc sedinte ale consililui de familie. La aceste sedinte mult asteptate si de dorit a fi instituite, copii, indiferent de varsta, au dreptul de a vota ”legile si decretele” pe care parintii le promulga cu fruntea sus sau incretita si la care opozitia ( copii ) reactioneaza cu personalitate.
Totusi ceva comun incepe sa se instaleze in multe familii, sufrageria devenind teatrul unor…necomunicari strigatoare la cer. Obiectul de inchinare, televiorul, la care se adauga internetul, face ca barbatul sa fie programat de cum intra pe usa. Atractia spre aventura si dinamism, competitie si succes, il face inactiv in relatia cu sotia si copii. Ei nu-i pot furniza decat frustari, esecuri la scoala, evenimente anoste, legate de existenta casnica. Sau, vine ea, doamna casei, cu pretentii de discutii despre banalele atributii administrative si, pe deasupra, ii arunca bomba zilei, sau a zilelor, ca ea se simte neglijata, abandonata, nebagata in seama si inutila, sau cum ca bugetul familiei este din ce in ce mai redus.
Daca urmeaza un potop de acuzatii, revendicari, chemari la atitudini responsabile si invitatii la schimbari urgente , ei, se uita unul la celalalt ca la o noua creatie gresita in ADN si, fara sa mai adauge ceva la atmosfera inflamata de vaporii incriminatori trec…mai departe cu ”intelepciunea” celui care nu comenteaza. Asta da ”tarie” de caracter!
Cand sufrageria devine o masa a tacerii, haosul relatiei va scoate la iveala fie atacuri maritale de ”gherila”, fie o liniste apasatoare al ”eroilor”, fie o indiferenta in care nimic nu mai conteaza si care il fac pe ”partener” nepartener.
Doua intrebari simple si legitime in toata respiratia lor interogative vine sa ne confrunte cu o nuanta evidenta de apel:” DE CE? UNDE ESTE COMUNICAREA?”