Se practică prelegerile, cicăleala, dojana, pedeapsa, amenințarea, prinderea cu lecția neînvățată, spusul acasă la părinți, meditațiile, împingerea de la spate.

Prea puțin se practică punerea în scenă a exact acelor situații de învățare în care fiecare copil simte întâi că poate. Pentru asta e nevoie de abordări diferențiate și renunțarea la poziția dascălului „dirijor” frontal al întregii clase, în „cântare” sincronă și în cor.

Copiii vin pe lume diferiți. Au trasee de creștere foarte diferite. Chemări diferite. Ce au toți în comun este nevoia de a capitaliza cât mai multe momente de triumf personal. Fiecare are nevoie de scenariul lui cu happy end. Fără asta, facem școală degeaba. Aplicăm programe, semnăm în condică titluri de lecție care sună la fel în toată țara, dar atât de diferit sau deloc în traiectoria emotională și curba de progres a fiecărui copil.

Dacă a rămas în urmă, dacă îi e greu fiului sau fiicei tale, înainte de a aduce cuvinte de reproș sau meditatori acasă, contabilizează exact câte momente de succes a avut recent, câți oameni sunt care l-au văzut cu adevărat în ultimul timp. De aici scad bateriile inițial. De la neștiința noastră despre cum natura umană crește dacă se hrănește cu bine. Și fiecare are nevoie de doza lui anume, dincolo de polii lui bun-rău/prost-deștept.

sursa: Oana Moraru