M este o portugheză bizară. Locuim amândoi în aceeași clădire prăfuită din Mukherjee Nagar, în nordul capitalei indiene. E zona cea mai săracă a New Delhi-ului. Până în sud, acolo unde viața are un ritm ceva mai modern, trebuie să luăm o ricșă, 15 minute până la stația de metrou și încă 45-50 până la Central Secretariat. De acolo, o altă ricșă. Traficul infernal și aglomerația de pe străzi mă descurajează adesea. Prefer să stau în nord. În primul an, M. își face un obicei din a merge în fiecare week-end într-un mall luxos și imens. Câteodată, rar, o însoțesc. Mergem la shopping session (așa numește ea evadarea aceasta săptămânală). Ne despărțim la intrare, îi las o oră, o oră și jumătate să probeze lenjerie intimă, pantofi, bluze, fuste, pantaloni și bijuterii, ne întâlnim apoi într-un punct fix, bem o cafea, mâncăm, bârfim, după care ne despărțim din nou. Când deja încep să o doară picioarele de atâta umblat prin magazine, mă sună, ne întâlnim la jumătatea distanței și facem un ultim tur al mallului (aripa rămasă neexplorată), de data aceasta împreună. Nu de puține ori, mă ajută să îmi aleg haine. La sfârșitul sesiunii de shopping, e întotdeauna foarte răbdătoare. Îmi alege cămășile, mă așteaptă în timp ce le probez și, apoi, rostește verdictul. E confortabil așa. De unul singur, sfârșesc inevitabil prin a privi sutele de cămăși din fața mea bulversat, confuz, ezitând între bej sau gri, galben pai sau portocaliu, in sau bumbac, între carouri, gulere contrast, modele cambrate etc. În cele din urmă, nu cumpăr nimic. Cu M., sunt de o eficiență maximă. Ea îmi așază în brațe cinci-șase produse, eu le probez pe rând, în treizeci de secunde primesc un yes sau no și gata.
În al treilea nostru an în India, până și M. a obosit. Ne petrecem din ce în ce mai multe weekenduri în Mukherjee Nagar. Îmi vorbește adesea, până seara târziu, despre bărbați. Despre bărbații care-o interesează. Mă uimește la ea grija pentru detaliu. Modul în care un bărbat, întorcând capul spre stânga, lasă liber vederii, pentru câteva secunde, o vena jugulară ușor proeminentă, pulsând, felul în care o gambă masculină tresare nervos în timpul unei alergări, imaginea unui corp masiv de bărbat aplecându-se înspre ea, în timp ce stă întinsă pe canapea, culoarea pantofilor și, mai ales, a șosetelor, vocea guturală, autoritară a unui bărbat pe care nu-l cunoaște fizic și cu care vorbește la telefon, toate acestea și multe altele o fac să intre brusc într-un soi de transă. Într-o astfel de transă, lui M. i se umezesc ochii. N-aș fi bănuit vreodată care e semnificația ochilor ei umezi dacă nu mi-ar fi spus. De atunci, am văzut-o adesea, în timpul vreunei cine ori pe stradă, privind sau vorbind cu un bărbat, într-o astfel de stare. Pentru oricine altcineva, de vină erau praful infernal din Delhi sau pur și simplu oboseala, în timp ce pentru mine era clar că în momentul acela M. nu mai era acolo, ci undeva pierdută în propria ei fantezie, declanșată de un gest al bărbatului din fața ei, de un cuvânt rostit de el sau de vreun tic verbal pe care nimeni în afară de ea nu-l observase.
Dacă scena se petrecea în apartamentul ei, erau toate șansele ca lucrurile să meargă mai departe, căci atunci M. devenea un animal de pradă. Bietul bărbat se trezea alături de ea, în patul confortabil din dormitor, înainte de a-și fi dat seama cum anume ajunsese acolo. Se va fi gândit probabil cu aroganță la propria lui masculinitate, fără a-i trece prin cap că ceea ce-l făcuse atrăgător era un simplu gest care, nemaiputând fi repetat în același context, rămânând singular, îi reducea spre zero șansele de a mai împărți, în viitor, același pat cu M. Mulți dintre ei n-au înțeles niciodată de ce nu li se mai răspundea la telefon a doua zi. Când scena are loc în public, totul se complică. Ochii lui M. nu rămân umezi pentru multă vreme. Când bărbatul din fața ei începe să flirteze conștient, să flateze așa cum bărbații cred că pot flata o femeie, se apropie dezastrul. M. își pierde interesul, începe să fie agasată de asaltul acesta masculin și enervarea ei crește direct proporțional cu intensitatea flirtului. Devine, atunci, insuportabilă.
Modelul ei erotic (unul dintre ele) e Nick Cave. Nick Cave și P. J Harvey, cântând împreună Henry Lee. În starea potrivită, M. poate privi la nesfârșit videoclipul acesta, în tăcere, cu ochii umezi, bărbia sprijinită pe genunchi și țigara în mâna dreaptă. Îmi spune că există acolo o tensiune subtilă între calmul cu care melodia curge și vocea lui Nick, ușor distantă, sarcastică. Apoi, P.J Harvey, cu erotismul ei rece, potențat de o voce în deplin acord cu cea a partenerului ei… O ascult compătimindu-mi condiția; femeile sunt complicate. Prea complicate…”