Recunosc ca inca de mic am fost o persoana razbunatoare. Procedam asa ca sa ma apar si foloseam aceasta metoda si pentru a anunta pe cel care mi-a gresit ca sunt gata sa lupt, nu mi-e teama, si in consecinta, sa ma lase in pace si sa nu ma mai raneasca.

Imi pasa de demnitatea si de reputatia mea. Insa uneori chiar nu ma pot abtine. Dau vina pe impulsivitatea mea (care se arata rareori, dar atunci este feroce) si pe faptul ca sunt barbat(din experienta mea, barbatii par mult mai calmi).
Cu trecerea anilor am devenit mai stapan pe mine si m-am si maturizat, asa ca nu mai vad razbunarea ca pe o solutie. Sunt constient ca e mai bine sa-i arati celui care ti-a gresit ca iti este foarte bine, ca nu iti pasa de ce a facut, insa uneori ma intreb daca aceasta alegere si acest semn al demnitatii nu este o invitatie pentru acei oameni de a-ti gresi din nou, de a te lovi inca o data. Daca tu nu reactionezi in nici un mod, nu s-ar putea intelege ca ceea ce au facut este ok, ca nu te superi daca se mai intampla o data? Chiar as fi interesata sa stiu ce parere aveti voi despre acest lucru.

Trecand peste toate acestea, voi face tot ce tine de mine sa ma feresc sa ma razbun sau sa ma gandesc macar la razbunare. Insa mi se pare foarte greu, aproape imposibil, sa tin toata supararea in mine, sa nu exprim verbal dezamagirea si supararea mea. Simt nevoia sa spun persoanei care mi-a gresit ca m-a deranjat ce a facut, poate tipand, poate vorbind pe un ton normal. De cele mai multe ori caut explicatii, solutii, scuze, imi doresc sa depasesc acel impas. Deci eu nu ma razbun, nu vreau sa fac si eu aceleasi greseli ca altcineva, insa vreau sa pot sa spun ce am pe suflet. 
Nu pot si nu vreau sa tac.