Daily Archives: iunie 23, 2014
Obligaţia de a ilumina întreaga creaţie
Dacă simți, brusc, dragostea Creatorului pentru tine, cum poți să o păstrezi?
Răspuns: Este într-adevăr foarte dificil, nu este o problemă mai mare decât să simţi dragostea Creatorului, asta rupe pur şi simplu omul. Aşa că, el trebuie să se echipeze în avans cu vasul pentru realizarea fricii, lucrând cu prietenii în grup şi dezvoltând garanţia reciprocă.
De acea a fost spart vasul în numeroase părţi, iar noi trebuie să le punem din nou împreună, împotriva voinţei lor. Ele rezistă şi nu vor să se conecteze. Apoi, în timp ce ele aderă una la alta, noi primim atributul fricii (teamă) de Creator. Muncind cu prietenii la conexiunea dintre noi, ajungem la teama de Creator.
Aceasta este ceea ce avem de adăugat noi înşine la creaţie şi pentru aceasta trăim. Toată creaţia există deja şi singurul lucru care lipseşte din visteria regelui, este teama de Creator. Această misiune este înregistrată în Reshimot (gene spirituale) şi, cum începem să o îndeplinim, descoperim că merită să fie în atributul de dăruire şi că noi trebuie să trăim în teamă. Trebuie să-mi fie teamă şi trebuie să încep să mă bucur de dăruirea mea, ca ea să îmi fie complet externă și nimic să nu se întoarcă la mine.
Chiar dacă dăruiesc şi ştiu cui dăruiesc şi cât împart, făcând un calcul precis, nu am nevoie să simt nicio compensaţie. Nu vreau să simt plăcere, ci doar acțiunea în sine. Apoi, decid că vreau, de asemenea, să simt plăcere şi acţiunea în sine, dar transmit toate astea celui căruia îi dăruiesc. Aceasta continuă până ajung la a patra fază, care este ultima fază – dăruire completă.
Totul este deja complet în creaţie, cu excepţia a ceea ce trebuie să adauge omul, care este teama. Imaginaţi-vă că acum sunteţi într-o lume uriașă, care este complet întunecată. Trebuie să aprindeţi lumina care este făcută din frica voastră şi, prin asta, iluminați toată creaţia.
Această teamă se referă la a nu primi plăcere din dăruirea mea, din faptul că gestionez realitatea în locul Creatoruliu, din apropierea mea de El, din plăcerile pe care El mi le dă și din faptul că descopăr, brusc, că sunt persoana cea mai importantă din lume.
Creatorul vine spre mine şi-mi spune: „Eu te-am ales dintre toţi! Nu există altcineva ca tine. Eşti singura fiinţă umană din toată creaţia, din toată realitatea.” Trebuie să fiți pregătiți să acceptați această atitudine, care poate să-l facă pe om să explodeze și nu trebuie să fiți cumpărați de ea.
Ați reușit să aduceţi mulţumire Creatorului şi să simţiţi ce mulţumire îi aduceți. Fiecare om va simții că este special și că nu este nimeni în afară de el acolo. Deci, noi trebuie să ne pregătim să primim această revelaţie, adeziunea. Aici, devine clar că noi nu vom primi nimic în vasele de recepţie şi că trebuie să le anulăm complet.
Vasul fricii anulează vasele de recepţie şi este total axat pe Creator, ca un proiector. Apoi, veţi începe să lucraţi cu vasele de dăruire în care Lumini enorme se dezvăluie; vă deplasaţi pe partea cealaltă şi deveniţi cel care dă în loc de cel care primeşte: Voi dăruiţi, dăruiţi, dăruiţi…
Este ca şi cum Creatorul vă numeşte managerul comorii Lui, astfel că veţi putea dărui tuturor. Acum, se pare că vă veţi prezenta în faţa creaturilor, în locul Creatorului. Imaginaţi-vă câtă plăcere există din partea celui care dăruieşte şi care are şansa de a dărui bunătate tuturor. Aceasta este deja munca adevărată şi, din acest punct, începe munca cu adevăratele Masachim (ecrane), până când veţi deveni precum Creatorul, în ceea ce priveşte întreaga lume. Frica nu dispare niciodată, vă însoţeşte constant, la fel ca voinţa de a primi de bază, care rămâne.
Vieți pline de speranță
Un paradox destul de des întâlnit este acela că oamenii care au foarte puțin par să trăiască vieți pline de bucurie, în timp ce alții care par să aibă toate binecuvântările sunt nefericiți. Motivul poate nu îl voi înțelege niciodată. Totuși, un motiv pentru bucurie și fericire în mijlocul luptelor vieții este speranța, nădejdea. Omul pentru care să simțim milă nu este omul sărac, omul cu un handicap, nici cel bolnav, nici măcar cel singur. Omul pentru care ar trebui să simțim cea mai multă milă este cel fără de speranță.
În această săptămână a murit autoarea afroamericancă Maya Angelou. Deși nu cunosc toate scrierile ei, titlul uneia din operele ei ne spune multe: „Știu de ce cântă pasărea închisă în colivie”. Indiferent de care este lupta, suferința sau durerea, speranța ține sufletul în viață. În ziua în care ne vom trezi și nu vom găsi nici un lucru pentru care să sperăm, să nădăjduim, aceea este ziua în care sufletul moare.
Scriptura este plină de multe provocări, porunci și călăuziri. Avem povești ale vieților trăite pentru Dumnezeu care sunt pentru noi exemple de urmat. Dacă povestea nu ar fi avut însă speranță, nimic din ceea ce credem și nimic din ceea ce practicăm nu ar conta. În Ioan 14:1-2 Domnul nostru spune: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu Sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc”. Isus a spus ucenicilor Săi în mod repetat despre cruce și despre mormânt. Era timpul ca ei să înțeleagă speranța.
Pavel, vorbind despre înviere, a spus: „Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci Suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!” (1Corinteni 15:19)
Crezând cu tărie în cuvântul insuflat al lui Dumnezeu, ar trebui ca întotdeauna să cerem puritate în învățătură, vieți sfinte călăuzite de Duhul lui Dumnezeu și închinare sfântă după poruncile Sale. Totuși, centrul mesajului nostru și tăria vieților noastre nu sunt date de cât de corecți suntem, de câtă dreptate avem. Mesajul pe care trebuie să îl împărtășim mai presus de orice altceva este mesajul speranței. Adevărata bucurie a vieții vine din a ști că mâine este o zi mai bună. Adevărata tărie în suferință vine din a ști că pământul nu este scopul final. Fiecare zi ar trebui să înceapă cu o privire spre ceruri și cu un „mulțumesc” adresat lui Dumnezeu pentru faptul că tot ceea ce este mai bun și mai frumos este încă în fața noastră. Nu este aceasta ceea ce făcea Daniel de trei ori pe zi când se întorcea spre Ierusalim și se ruga? Daniel era sclav într-un pământ străin dar, în nădejdea lui, se întorcea spre Dumnezeu. Ceea ce era mai bun și mai frumos era încă înainte.
Cred că mulți creștini nu văd în depărtare. Ei caută răspunsuri pentru problemele de astăzi și călăuzire pentru luptele vieții, dar rugăciunile abia parcă par să treacă de aceste probleme de zi cu zi. Da, Dumnezeu vă iubește și Lui îi pasă de acele bătălii de zi cu zi ale vieții, dar ni se spune că trăsătura fundamentală a credinței este să nu ne îngrijorăm cu privire la astfel de lucruri (Matei 6:31-34). O credință măreață privește dincolo de aceste lucruri și trăiește în fiecare zi nu în îngrijorare ci în speranță.
Noi suntem ceea ce oamenii au nevoie să vadă. Oricât de importante sunt cele 66 de cărți ale Scripturii și oricâte învățături, porunci și instrucțiuni conțin ele, ceea ce oamenii au nevoie de la noi cel mai mult este speranța. Înainte să avem succes să îi aducem la adevărul lui Dumnezeu, ei trebuie să privească spre noi și să vadă speranță.
Fiecare zi aduce lupte și mai mari. Oamenii par să caute în mod constant răspunsuri, soluții și motive pentru care să continue să meargă mai departe. Oamenii caută viața! Spre o asemenea foame și sete Isus strigă: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10). Cu alte cuvinte, calea Domnului nostru în primul rând și mai presus de toate oferă speranță, oferă nădejde.
Nu începeți dimineața, nu beți cafeaua și nu vă uitați pe fereastră fără să vă amintiți mai întâi că trăim vieți ale speranței, ale nădejdii
borceablog 