Monthly Archives: iulie 2014
Mai presus de raţiune
Mai presus de raţiune– înseamnă că nu sunt conectat cu raţiunea însăşi; de fapt, nu mă pot conecta prin ea. Tu auzi şi eu aud, tu simţi şi eu simt, dar suntem incapabili să comparăm sentimentele noastre şi impresiile; nu avem o unitate de măsură pentru a putea spune că tu şi cu mine simţim acelaşi lucru. Dacă asta ar fi fost posibil, atunci am fi fost ca unul, nu doi oameni diferiţi. Asta înseamnă, şi e sigur că aşa va fi mereu, dacă suntem doi, atunci fiecare din noi simte diferit, aude diferit şi înţelege totul diferit. Percepţia noastră nu este şi ea opusă, noi nu percepem lumea în două moduri diferite, dar totuşi, în anumite feluri, ea e diferită, fiindcă altfel, am fi fost un singur om, nu doi. Deci, care este modalitatea de a ne uni? Dacă noi am fi fost uniţi complet, am fi dispărut amândoi şi ar fi rămas unul singur, dar nu există aşa ceva.
Din contră, egoul care este încă prezent în mine, va lua şi el parte la procesul de obţinere a unităţii; prin intermediul lui noi creştem puterea de unitate până la înălţimea celor 125 de trepte. Deci, ce avem de făcut? Ni se explică faptul că un astfel de lucru este posibil numai prin intermediul intenţiilor. Astfel, în afară de dorinţe, Creatorul a implementat şi o scânteie de intenţie, Lumina reflectată în noi, şi, prin ea, suntem în stare să facem auto-analiza şi să căutăm căile de unire, în ciuda diferenţelor de la baza noastră, la care fiecare este diferit de celălalt. Putem obţine această stare numai în intenţiile noastre! Acesta este motivul pentru care nimeni nu ar trebui să ceară nimic de la alt om spunând: „De ce nu eşti ca mine? De ce nu te raportezi la Creator aşa ca mine, iar eu nu o fac aşa cum o faci tu?” Acest lucru este adevărat pentru nivelul intenţiilor, dar nu pentru calităţile noastre.
Numai un prost poate să ceară astefel de lucruri de la un altul şi să întrebe de ce nu este ca el, şi este diferit: zgârcit, cheltuitor, leneş, nu contează ce. Noi nu putem avea astfel de cerinţe unii de la alţii, vreau să spun în grup. În viaţa materială, în familie, acest lucru se poate, în funcţie de felul în care trăieşte familia: dacă trăieşte deasupra sau în interiorul cunoaşterii. Dacă trăieşte în interiorul cunoaşterii, atunci nu este nicio cale de ieşire, da, suntem diferiţi, asta este, şi oamenii trăiesc împreună atât timp cât sunt în stare să stea unul lângă altul, şi, după, ajung la divorţ. Cum putem obţine conexiunea? Putem numai deasupra cunoaşterii.
Românul de 101 ani! Lecţia lui Moş Lungu
Mos Lungu, a făcut liceul la 72 de ani, cu profesori care îi puteau fi copii şi colegi care aveau vârsta nepoţilor. Ajuns la aproape 102 ani, bătrânul îşi spune secretele.
Ion Lungu s-a născut în 1912, în satul basarabean Marseviţa, din ţinutul Hotin. „Peripeţiile războaielor”, cum le spune el, l-au făcut să rateze şansa de a urma liceul. Însă, atunci când vremurile s-au mai liniştit, moş Ion Lungu nu a ezitat să continue şcoala. La mijlocul anilor ’80, pe când avea 72 de ani, simpaticul bătrân a promovat liceul.
Acum are 101 ani şi 8 luni şi locuieşte într-o casă umilă din Focşani. Întrebat cum e viaţa la aproape 102 ani, bătrânul răspunde cu umor: „Puţin mai slabă ca la 30 de ani”. Apoi, arată care este secretul longevităţii sale:
„Cred că 50% din viaţă e datorită părinţilor. Părinţii au fost oameni sănătoşi, nu se certau, nu beau, nu fumau. Iar 50% e cumpătarea mea. În viaţă am fost cumpătat. M-a întrebat odată un reporter dacă am băut în viaţa mea. Am băut la masă un pahar, dar în viaţă nu m-am culcat beat”, spune moş Ion Lungu într-un interviu pentru Ziarul de Vrancea.
„Am muncit, am căutat să învăţ, cu toate peripeţiile războiului, şi am făcut liceul la 72 de ani, la Focşani. Atunci s-a ivit posibilitate ca să am timp să învăţ, dar dragostea de carte a fost mereu în mintea mea. Concentrat mereu, mulţi ani de colo-colo, refugiu. Asta a fost viaţa mea: strămutarea. La liceu, am fost simpatizat, pentru că mi-a plăcut să învăţ, ca să nu fiu de ruşine în şcoală.”, continuă longevivul vrâncean.
Bărbatului îi place enorm să citească şi mai ales să intre în conversaţii pe teme istorice cu cei care îi calcă pragul casei.
Sa nu mai cante muzica
Nu stiu daca atzi observat dar nu mai avem “ Filme “ . Cele personale au disparut iar cele favorite nu mai pot fi accesate !!!
Cu pasi maruntzi dar din ce in ce mai siguri ( desi pe muteste si pe furis ca pe mine nu m-a anuntzat nimeni ) avansam pe drumul legalitatii … Chiar sunt curioas daca au existat postari personale… cu adevarat personale ! Fie ca DA fie ca NU …de acum dreptatea si-a intrat …in drepturi !!! Cele de autor !!!
Nu comentez cum si de ce tocmai acum!!! Unde-i lege nu-i tocmeala dar…mai corect mi s-ar fi parut sa dispara cu desavirsire sectiunea “ filme “!!!
Cine se asteapta sa posteze careva propriile filmari de la impachetarile cu namol la Techirghiol, mirificele vacante la Sovata , betiile crunte din Vama sau botezu lu ala micu…desi…s-ar putea sa avem in curind mari surprize pentru ca, nu-i asa, mare e gradina… cum am avut ocazia sa constatam de atitea ori
PS. La final ar fi mers si o melodie…ma gandeam sa incerc sa o cant chiar eu…ca sa am drept de autor…dar am mila de voi…
Vreau o vacanta
Nu mai vine vacanta!!! Vreau vacanta !!!
Visez la ea de la ultimul concediu de anul trecut …
Vreau sa fie intr-un loc exotic, surprinzator, nou, necunoscut, incitant… ca o adevarata evadare …
Daca nu se poate macar sa fie cu persoana potrivita…si asta e greu? Atunci macar sa fie vremea exceptionala…nu depinde de mine? Corect ! Nu depinde…dar, macar ieftin sa fie ! Aici se poate alege… chiar negocia !
Nu sunt un mancacios dar as dori sa fie mincare proaspata si mai deosebita …sa nu zac prin spitale cu toxinfectzie alimentara si perfuzii…
Ar fi de preferat la mare …toata lumea merge vara la mare(fitosii o fac si iarna ) dar si muntele iti poate taia respiratia cu peisaje de poveste…ba chiar si Delta Dunarii in care am avut 2 experiente inedite .
Vreau sa trag usa dupa mine (NU precum Pacala ) si sa-mi ofer macar 7 zile de rasfat…sper sa si reusesc …
Esti gata sa daruiesti!
Esti gata sa daruiesti?
Postat pe Februarie 10th, 2012
Sursa Ovidiu Blajan
„În cele din urmă, pe calea spirituală dezvăluim dragostea. O expresie a dragostei este daruirea.
Dacă descopar dragostea faţă de mine, apoi experimentez ura faţă de celălalt. Caut dupa o oportunitate de a mă multumi pe mine insumi peste tot, indiferent pe cheltuiala cui. Ii iau pe alţii în considerare numai atunci când este necesar. Astfel, noi iniţial ne iubim pe noi insine şi-i uram pe ceilalti.
Apoi, încep să lucrez în grup, sa studiez, să devin implicat în diseminare, şi astfel să atrag Lumina care corecteaza. Numai aceasta ma schimbă şi ma îmbunătăţeşte. Treptat, ma schimb până când brusc încep să simt respect pentru proprietatea de a darui.
Apoi, trebuie să refer această proprietate la grupul de prieteni, deoarece se realizează între ei. Aceasta este deja următoarea etapă: Aici am nevoie sa lucrez împotriva egoismului meu. Acum nu este suficient doar sa fiu inspirat de Lumina superioara. Da, mi-ar place să dăruiesc, iar acest lucru este minunat, acest lucru adaugă combustibil si ridica, dar daca vrei cu adevarat acest lucru, încearca să arati asta în grup, in relatiile tale cu prietenii.
“Da, sunt gata! Am deja o atitudine bună cu ei! ”
“Serios? Să vedem. Mai intâi de toate, cât de des uiti de ei? ”
Într-adevăr, în viaţa de zi cu zi, dacă iubesc pe cineva, ma gandesc la el sau ea tot timpul. O mama nu uita de copilul ei: el este mereu în gândurile si în sentimentele ei. Aici este un test pentru tine: De cate ori pe zi iti pasă de grupul de prieteni şi de unitatea lor? Cât de des vrei să te simţi conectat cu ei,cu scopul de a descoperi Lumina care corecteaza şi dorinţa de a iubi?
Aminteste-ti, ai nevoie sa pui toate piesele împreună: dorinţa pentru dragoste şi grupul.”
EU si atat!
A mai rămas doar o picătură de sudoare ce cade grea pe fruntea mea rece. Timpul mă presează necontenit, nu vrea să mă aştepte şi nu înţelege că încă nu sunt pregătită pentru ce-mi rezervă el. Eu doar visez că voi reuşi cumva să-l păcălesc ţintuindu-l în loc, dar speranţa mea moare pe zi ce trece.
Am 26 de ani şi parcă aş avea 50(cică se numeşte vârstă spirituală). Habar nu am de ce. Mă privesc din afară şi încerc să mă descriu aşa cum ar face un scriitor cu unul din personajele cărţii sale. Încep prin a spune că sunt o fiinţă minionă care seamănă de multe ori cu o păpuşă fragilă. Aş remarca totuşi cu ochiul unui critic sever că la 1,50m pe care-i am sunt destul de puternică, pentru că de multe ori am făcut faţă mai bine decât multe alte femei loviturilor vieţii, asta însemnând într-adevăr că esenţele tari se pot ţine în sticluţe mici. Pe de altă parte corpul meu arată destul de bine, în special când mă obosesc să-l pun în valoare deşi ce-i drept fac asta destul de rar, nu de alta, dar sunt o fire modestă şi consider că omul trebuie judecat în primul rând după caracterul lui şi nu după înfăţişare. Tot venind vorba de caracter sunt de cele mai multe ori prizoniera propriei mele firi capricioase. Îmi plac lucrurile mărunte, detaliile, pentru că am devenit cu toţii atât de superficiali încât nu mai ţinem cont de ele deşi acestea ne dau farmec vieţii noastre searbede.
Îmi plac bărbaţii cu personalitate dar care ştiu să ofere tandreţe atunci când este momentul să o facă, asta însemnând că trebuie să fie în stare să simtă momentul. Îmi plac băbaţii care ştiu să aducă flori şi atunci când nu este vreun eveniment deosebit, care ştiu să fie lângă iubită sau soţie atunci când este însărcinată şi corpul ei a luat amploare, care au grijă de corpul şi de spiritul lor, care sunt în stare să facă şi altceva în casă în afara cititului ziarului şi a privitului la televizor, îmi plac băbaţii care sunt bărbaţi în adevăratul sens al cuvântului (urăsc beţivii, proştii, mincinoşii, leneşii, degradaţii, zgârciţii, afemeiaţii şi miorlăiţii).
Sunt copilăroasă şi totuşi matură atunci când vine vorba de lucruri serioase, sunt visătoare (visez de cele mai multe ori bărbatul care îmi va fi alături o viaţă întreagă „la bine şi la rău„) dar când vine vorba de serviciu am picioarele bine înfipte în pământ. Bărbaţii îmi spun că sunt frumoasă şi la chip şi la spirit dar…există şi un dar, eterna întrebare îmi scrijeleşte creierul cu o răutate de nedescris : Ce aştepţi de la viaţă ? E greu de spus dar în câteva cuvinte pot spune că doresc de la viaţă puţinul pe care ni-l dorim fiecare din noi, adică o familie, o casă şi un job bun. Şi totuşi parcă familia este cel mai greu lucru de realizat. Oare de ce? Asta sunt eu, mai bună şi mai rea, că de, nu am cum să fiu perfectă şi cred că undeva în lumea asta mă aşteaptă cineva…pe care sunt nerăbdătoare să-l întâlnesc…dacă nu cumva o fi chiar lângă mine şi nu-l văd datorită lumii inodore şi incolore în care trăiesc alături de ceilalţi, fiind împinsă de o societate de 2 lei care ne sfidează fără a ne oferi dreptul la replică…
Cândva credeam că pot schimba lumea dar ce păcat…de fapt era doar o amăgire pentru că, doar cu o floare nu se face primăvară, iar acum într-un târziu recunosc obosită fiind de lupta necontenită, că m-am dat bătută şi că nu fac altceva decât să iau totul ca atare fără a mă împotrivi…viaţa e dură şi totuşi vreau să cred că o voi învinge, iar la sfârşit voi privi în urmă cu un surâs ironic spunând: „Eu am câştigat, tu ai pierdut!”.
Gazduire Oana Moraru!
Despre scoli
Bineînțeles că și școlile private pot „da rateuri”. Însă sistemul de educație din România este dominat de școlile de stat și de planificarea centralizată a educației realizată de Ministerul Învăţămîntului, impusă tuturor școlilor, prin intermediul programei. Iar dezastrul sistemului de învățămînt românesc, relevat inclusiv în urma testelor PISA, este cauzat de faptul că statul se încăpățînează să demonstreze că este cel mai prost administrator, chiar și în sfera educației.
În prezent, există o multitudine de sisteme de învățămînt, începînd cu cel finlandez, în care nu există note sau teme pentru acasă, preluat de curînd și de China în ciclul primar, pînă la sistemul de învățămînt mai autoritar din Coreea de Sud.
Un sistem de învățămînt sănătos ar trebui să permită părinților să aleagă școala (și implicit metoda de predare) pe care o consideră cea mai potrivită pentru copilul lor. Finlanda a demonstrat că un copil asimilează informațiile mult mai ușor, le înțelege cu adevărat și le reține o perioadă îndelungată dacă îi sînt prezentate într-un mod agreabil, care să-i stîrnească interesul pentru respectiva materie.
Fenomenul este ușor de explicat deoarece oamenii au tendința instinctivă de a uita repede lucrurile dezagreabile. Un sistem în care școala este organizată asemenea unui lagăr, în care profesorul predă în cel mai plicticos mod posibil, iar notele reprezintă elementul principal, va stimula doar memorarea mecanică a unor informații care vor fi uitate imediat ce a fost acordată nota.
De fapt, care este rolul profesorului și al școlii în educarea copiilor? Profesorul este un simplu furnizor de informații pe care copilul trebuie să le asimileze? Dacă ar fi astfel nu am mai avea nevoie de profesori în contextul existenței cărților, bibliotecilor, internetului. Rolul profesorului este să facă acele informații cît mai accesibile copiilor, cît mai ușor de înțeles.
Absurditatea actualului sistem de învățămînt se observă și din faptul că profesorul este cel care predă, dar și cel care stabilește calitatea prestației sale prin acordarea notelor. Mai clar, dacă rolul său este de a face cît mai accesibile informațiile și cît mai ușor de asimilat, faptul că un copil nu a înțeles sau nu a învățat ce i s-a predat, reprezintă în realitate eșecul profesorului și al școlii.
În majoritatea covîrșitoare a școlilor din România, materia este predată în cel mai anost mod posibil, copiii sînt lipsiți de orice motivație de a învăța, specifică vîrstei lor, în care teama (de a lua note mici sau chiar de bătaie) este singurul factor care îi forțează să învețe mecanic ce li se predă. După cum s-a observat și în urma testelor PISA, copiii din România sînt cel mai puțin motivați din lume.
Similară este și situația în cazul profesorilor. De ce ar depune un profesor de la o școală de stat din România un efort permanent de a-și îmbunătăți metoda de predare, de a face materia atractivă, de a strîrni curiozitatea copiilor pentru domeniul său, de a o face ușor de înțeles, dacă profesorul bun primește același salariu precum un profesor prost și dacă în sistemul rigid de învățămînt îndeplinirea birocrației impuse prin programă este singura atribuție reală?
Eu susțin privatizarea școlilor pentru creșterea diversității metodelor de predare și pentru apariția unei competiții reale între furnizorii de educație (școli) astfel încît părinții să aleagă școala cea mai potrivită pentru copil. Cei care vor alege corect, vor fi recompensați, educația fiind o investiție a fiecăruia (în capitalul uman).
Însă un sistem privat este accesibil doar celor foarte bogați, așadar , privatizarea școlilor deși este o condiție necesară pentru creșterea calității, nu este suficientă. Trebuie introdus sistemul voucherelor educaționale , după modelul din Suedia, Olanda, Hong Kond etc., astfel încît și copiii din familiile foarte sărace să aibă acces la educație de calitate și, de asemenea, flexibilizată programa asfel încît să fie permisă diversitatea metodelor de predare
Stirea zilei: 18 iulie 2014- O familie a scapat de accidentul aviatic din Ucraina
O familie formată dintr-un scoţian, si-o malaieziană la care se adauga fiul acestora, a fost nevoită să schimbe în ultimul moment zborul Malaysia Airlines care s-a prăbuşit ieri în Ucraina cu unul al KLM, care pleca mai târziu, din cauză că nu erau suficiente locuri la bord pentru ei şi copilul lor. Oamenii spun că se simt rău fizic de când au auzit vestea prăbuşirii şi că îşi doresc să ajungă acasă pentru a-şi vedea familia.
Lui Barry Sim şi soţiei sale Izzy li s-a spus chiar când au ajuns la aeroport că avionul este plin şi li s-a propus să schimbe zborul cu cel al unei alte companii, unde fiul lor ar putea călători mai confortabil, relatează telegraph.co.uk. Pentru că avionul pleca după mai multe ore, familia a revenit la hotel. Cu puţin timp înainte să plece din nou spre aeroport au aflat cumplita veste. Odată ajunşi acolo ei au fost intervievaţi de mai mulţi reporteri.
Întrebat care a fost reacţia sa după prăbuşirea avionului, Barry Sim a declarat că a simţit un gol în stomac şi că se simte bolnav. La rândul său, Izzy Sim a spus că a tremurat şi a plâns pe tot parcursul drumului către aeroport. În ceea ce priveşte şansa de a nu se fi urcat în avion, ea a declarat că „trebuie să fi fost cineva care a vegheat asupra noastră și care a spus «nu trebuie să luaţi acel zbor»”. Femeia spune că se simte ca şi când i s-a dat a doua şansă la viaţă şi speră să ajungă acasă în siguranţă, să îşi revadă familia.
Soţii au declarat că au fost mereu loiali companiei Malaysia Airlines, pe care o alegeau de fiecare dată şi că nu le-a plăcut niciodată să zboare cu KLM. Acum însă situaţia s-a schimbat. În ceea ce priveşte luarea unui nou zbor spre Malaezia, cei doi aveau sentimente contrare. În timp ce soţul era încrezător că vor ajunge cu bine acasă, pentru că „fulgerul nu loveşte de două ori în acelaşi loc”, soţia era destul de speriată la gândul că un nou accident s-ar putea produce.
Potrivit informaţiilor oferite noaptea trecuta de conducerea Aeroportului Amsterdam Schiphol, printre persoanele aflate la bordul avionului distrus se aflau 154 de pasageri din Olanda, 27 de australieni, 23 malaiezieni, 11 persoane din Indonezia, șase din Marea Britanie, patru germani, patru belgieni, trei din Filipine și un canadian. Pentru restul de 47 de pasageri nu a fost stabilită încă naţionalitatea. Toţi membrii echipajului erau malaiezieni.
borceablog 