Nu am cunoscut pe cineva pana la douazeci si opt de ani care sa fi spus ca tineretea este frumoasa si asta pentru ca nu stiau a o percepe, dar a o contempla in profunzimea ei. Era ceva de la natura, fara iz filosofic. Eu eram atat de preocupat de prezent incat uitam sa mananc sau ca acum doua zile trecuse postasul cu un plic. In subconstient ramasesera cuvintele ei agatate de mine. Ma gandeam ca pentru maine mai aveam alte cateva lucruri de facut si care nu isi mai gaseau sfarsitul atat de multe se adunasera dintr-o data. Nu stiam atunci cum sa imi explic, insa mai tarziu am inteles. Impins de dorintele mele de a reusi sa fac odata ceva ca sa termin cu examenele uitam ca mai exista ceva de facut: film, teatru, prieteni.. neglijasem tot si asta pentru ca ma obisnuisem sa spun ca am timp. Era incapacitatea mea de a da totul din mine. Adica primisem tot ce aveam nevoie pentru a reusi dar nu stiam cum sa fac. Eu tot timpul fiind convins ca experienta da tusa finala si asta ma macina continuu. Dar ea vedea eforturile si asa incet reusise sa ma puna sa reflectez si la altceva nu numai la incrancenarile mele de zi cu zi din care parca nu mai ieseam.