Înainte să cunosc familia Cioflec, îmi imaginam că lumea pasionaților de păsări este un fel de castă în care nu intri decât cu eforturi uriașe. Mă gândeam la un grup alcătuit din oameni foarte competitivi, obsedați de păsări, în care secretele sunt păzite cu sfințenie. Parțial, așa și este. Doar că Vlad și Corina Cioflec mi-au arătat și o altă latură a acetui hobby: m-au primit imediat în mijlocul lor, mi-au povestit despre toate locurile secrete unde apar specii rare și mi-au demonstrat că iubitorii de păsări nu sunt atât de egoiști pe cât credeam eu. Dincolo de toate rivalitățile și dușmăniile, pasiunea pentru păsări merge mână în mână cu încercarea de a le salva de la dispariție, astfel încât noi toți să ne bucurăm de păsările României cât mai mult timp.
Bird watching-ul – expresia nu prea are un corespondent în limba română, s-ar putea traduce ca „observarea păsărilor” – poate părea, pentru cei din afară, o activitate destul de bizară: de ce ai vrea să stai ascuns prin stufărișuri sau prin mlaștini, la temperaturi de – 20 de grade sau de plus 40, ca să vezi cine știe ce pasăre care oricum zboară în câteva secunde?
„Pare o chestie tocilărească”, mi-a spus Vlad când ne-am întâlnit într-o dimineață de sâmbătă la o stație de metrou din București, pregătiți pentru a pleca spre Parcul Natural Comana. Până la sfârșitul zilei avea să îmi demonstreze că bird watching-ul nu e deloc ceva plicticos.
Nu purta un binoclu atârnat la gât așa cum îmi zisese cu o zi în urmă, dar îl trăda tricoul verde cu mesajul „Luăm doar fotografii, lăsăm doar urma pașilor” – motoul blogului său. A vrut să-mi arate de la bun început cât este de pasionat și mi-a arătat tatuajul său uriaș de pe brațul drept. E un șoim dunărean, o specie foarte rară în România – în Delta Dunării mai trăiesc doar vreo 5 perechi, deși mai demult specia era comună. Vlad a reușit să vadă un exemplar în Găgăuzia, în Republica Moldova.
Șoimul dunărean. Foto: Vlad CioflecLa 32 de ani, spune că e împlinit profesional și personal, dar când se întreabă ce a realizat, tot șoimul îi vine în minte: „Am văzut această mega-raritate de la câțiva metri. Mi-a permis să o văd și cum mănâncă, și cum vânează. Vâna un șoarece de câmp. A fost o experiență aproape spirituală. A fost experiența mea favorită: eram cu familia, toți trei. Pe mine tot păsările mă definesc”.
Cumva, întreaga familie a fost absorbită în ițele bird watching-ului. Soția lui, Corina, are 31 de ani, a terminat ASE-ul, dar la fiecare sfârșit de săptămână îl urmează pe Vlad în căutările sale. La 4 ani, fetița lor, Maria, îi însoțește peste tot.
„Recunoaște o pasăre într-o secundă”
De cum am ajuns pe șoseaua ce delimitează pe-o parte Balta Comana, Vlad a început să identifice păsări: „Uite cormoranul pitic!”. Mi-a arătat câteva lebede și niște berze care zburau pe deasupra apei. A scos din mașină aparatul de fotografiat, binoclul și luneta: „Bird watching-ul începe cu ochiul liber, apoi îți iei un binoclu bun, vrei să vezi și mai bine și ajungi să te plimbi cu ditamai bățul pe spate”. Teoretic, poți să faci bird watching cu ochiul liber, folosind doar un pix și un carnețel în care să îți notezi observațiile (pixul și agenda sunt pâinea și cuțitul bird watching-ului). Dar fără un minimum de instrumente, experiența este mult mai săracă.
Vlad spera să vedem 30 de specii în total. Eu nu aveam pretenții atât de mari, mai ales că abia distingeam o specie de alta. Pe baltă era hărmălaie: strigătele păsărilor – unele ca un râset, altele ca o trompetă – se amestecau cu sunetele înfundate scoase de broaște. M-am uitat prin binoclu și dintr-o dată parcă m-am teleportat între păsările care pluteau ca niște bărcuțe pentru copii pe canalele albastre separate de rânduri de stuf. I-am spus că văd o pasăre albă cu cioc negru, mai gri în spate și neagră pe coadă. „E pescăruș râzător”, l-a identificat imediat Vlad pe baza descrierii mele, fără să se mai uite prin binoclu.
Cum apărea pe deasupra apei o pasăre, deja știa ce specie e: „Un erete de stuf! O lișiță – se scufundă după scoici. Niște fluierari de zăvoi”. Eu abia vedeam ceva maro. Eram departe de performanțele lui. Mi-a arătat cum gândește un bird watcher: „Automat ai în minte un tabel: asta e culoarea, asta e mișcarea. Pe care a făcut-o? Deci e pasărea asta. Trebuie să te uiți după niște detalii foarte fine de penaj. Lovitura finală e ca la coridă, ca la identificarea unei mașini: are vreo dungă caracteristică?”.
Corina mi-a confirmat: „După un număr de ani se dezvoltă capacitatea de a recunoaște o pasăre într-o fracțiune de secundă, chiar și dacă e contra luminii: după mișcare, după siluetă, după mișcarea aripilor, cumulat și cu zona în care o vezi. La mine durează un pic mai mult, dar la Vlad durează o secundă, maxim două”.
Vlad și Corina Cioflec, la observații pe Balta Comana. Foto: Andreea Dogar„Păsările din România”, cartea citită de sute de ori
Familia Cioflec este foarte bine organizată pe teren. După cum mi-a spus Vlad, au instrumente pentru orice: hamul pentru copil (altfel nu ar avea mâinile libere pentru lunetă și binoclu) și cartea „Păsările din România” pentru intelect: „Citesc cartea asta de 100 de ori. Din 2006 până acum am memorat-o. D-aia și arată cum arată. Dacă cineva a văzut un om la metrou cu un tatuaj pe braț, citind o carte cu păsări, eu eram ăla”.
Mi-a mai arătat un cormoran negru mare, o rândunică ce zbura foarte haotic și o lișiță al cărei cântec aducea cu un scârțâit de ușă. Reginele au fost păsările colorate: corcodelul cu gât roșu și rața roșie. Cele mai multe specii de la noi au pene în culorile alb, gri, maro sau negru, iar culorile vii – albastru, portocaliu, galben, roșu – îi bucură mereu pe observatori. În urmă cu mai mulți ani, Vlad a văzut pe balta Comana o specie foarte rară: codobatura cu cap galben. A fost prima observație a acestei specii pentru județul Giurgiu.
Când a trebuit să văd prin binoclu corcodelul cu gât negru am înțeles cât de greu e să fii bird watcher. Până puneam binoclul la ochi, pasărea dispărea sub apele Neajlovului. Și ieșea iar la suprafață prin altă parte. „Ăștia sunt foarte scufundăcioși. Până să pui binoclul la ochi, au dispărut”, mi-a spus Corina.
La marginea Pădurii Comana – o rămășiță din Codrii Vlăsiei, acum parte a Parcului Natural Comana – Corina a zărit în depărtate un prădător care se învârtea pe deasupra culturilor agricole: „Șorecar?”. „Șorecar. Să vedem dacă e comun, mare sau încălțat”, i-a răspuns Vlad. „Buteo buteo cel comun, buteo rufinus cel mare și buteo lagopus – încălțat. De unde știu eu chestiile astea? Din cele 250 de ori auzite de la Vlad”, s-a amuzat Corina, care a ajuns să turuie denumirile în latină ale păsărilor, deși nu are nicio pregătire specială în biologie. Vlad a dus binoclul la ochi și a dat verdictul: „Șorecar comun, o specie întâlnită în liziera pădurilor. Se hrănește cu rozătoare, chiar cu dăunători ai culturilor agricole”.
Pescărușul negru, căutat în Herăstrău la – 20 de grade
Vlad s-a apucat de bird watching prin 2006. A terminat Facultatea de Biologie și s-a specializat în reptile și amfibieni. Când era student, păsările nu îl interesau deloc: „N-am învățat păsări”. Nu stăpânea nici numele speciilor din România: „Ca să vezi ce obtuz eram eu la păsări în facultate, când m-a întrebat profesoara ce specie e asta, eu am zis „măcelandru” în loc de „măcăleandru”. E o specie comună. Eu am zis că vreau să mă fac herpetolog și am ajuns bird watcher. Eh, viața te duce pe căi nebănuite”.
Când vremea era frumoasă, ieșea să caute reptile și amfibieni. „Iarna aveam o lungă stare de melancolie”, povestește el. Așa au început să îl intereseze și păsările. „Stăm 7 luni până ies șerpii? Ce ne tot uităm pe pozele făcute vara? Gata cu supărarea”, își amintește Corina.
Balta Comana se află în județul Giurgiu, la aproximativ 40 de km de București. Foto: Andreea Dogar
Aventura în lumea păsărilor a început pe un ger crunt, la – 20 de grade, când meteorologii anunțaseră cod galben de viscol. Dacă bucureștenii obișnuiți stăteau ascunși prin case sau cafenele, Vlad și Corina căutau prin Herăstrău o specie rară de pescăruș: pescărușul negru: „L-am găsit și am descoperit o altă lume. Cam într-un an de zile pasiunea s-a transformat în obsesie. Bird watching-ul e un hobby care te definește mai mult decât serviciul”.
Vlad mi-a explicat ce este acest hobby: nu este nici studiu științific al păsărilor (ornitologie), nici fotografie: „E mersul în toate direcțiile în căutare de păsări; să poți să savurezi momentul, pasărea, în mediul ei nealterat. Încercăm să arătăm că bird watching-ul nu e știință. E aventură, e plăcere. Noi ieșim să ne bucurăm de păsări”.
Sursa: preluare YahooNews
borceablog 