borceablog

Uneori mi se pare că am trăit o copilărie cu program prelungit. Mintea mea s’a maturizat greu şi în salturi, pe alocuri a rămas poate o zburătăceală puerilă de gânduri fără căpătâi. Şi nu pentru că aş fi fost un copil idiot. Doar naiv, alintat, ferit de greutăţi, responsabilităţi şi pericole. În Moş Crăciun am crezut până prin clasa a 4’a. Darul lui de rămas bun, venit prin mâna mamei, a fost o răţuşcă galbenă, cât palma, cu beretă de marinar. Colegii mei trecuseră demult pragul poveştilor de iarnă, pentru cei mai mulţi Moş Crăciun murise demult. Prietenii de joacă mai mari se amuzau pe seama întrebărilor mele ridicole (a venit moşu’? ce ţi’a adus? ), plângeam de ciudă, mă certam cu ei. Moş Crăciun a fost primul bărbat pe care l’am apărat cu vorba şi pumnul. Îl mai apăr şi acum, pe el, prima şi cea mai frumoasă dintre iluziile unui copil. Şi nu’i credeam pe prietenii mei, în logica mea de atunci prietenii puteau minţi. Doar mâna mamei nu putea să mintă. Mâna întinsă a mamei, cu răţuşca galbenă, care nu semăna întru nimic cu mână zbârcită de geruri a lui Moş Crăciun.

„Vinovată” de bucuria mea era de obicei bunica, femeie voinică şi făcută parcă anume să îmbrace costumul roşu, să’şi ascundă faţa sub o mască de plastic îmbujorată şi să mă pună să recit poezii. O vedeam de la geam venind cu sacul în spate, păşind apăsat, răscolind omătul pe care’l aducea în casă şi’l lăsa să se topească, la dogoarea sobei, pe covor, apoi în faţa mea se deschidea o lume colorată de comori: cărţi, jucării, dulciuri, uneori portocale, şi tot mai scotocea prin sac, şi tot mai găsea ceva, şi singura mea nedumerire era cum de le aducea pe toate doar pentru mine. Ce mai rămânea pentru ceilalţi copii? Se întâmpla însă magia ca sacul să se umple din nou, la casa următoare. Aşa spunea ea, bunica, mulţumită de o nepoată care nu pune prea multe întrebări. Nu puneam. Nu aveam nevoie de dovezi ca să cred, nu contestam adevărul pe care’l vedeam cu ochii mei, pe care’l aşteptam un an întreg şi care, pentru o seară, lăsa în urmă un copil fericit. De ce e faţa tare? Pentru că a îngheţat în gerul Polului Nord. Şi renii? Unde’s renii? Aşteaptă câteva case mai încolo, se tem de oameni, nu se lasă văzuţi. E uimitor cât de reală poate părea o minciună în care vrei cu tot dinadinsul să crezi. Eu nici măcar nu vroiam. Credeam şi gata. Puneam întrebări pentru că eram curioasă, nicicum pentru a deconspira. Moş Crăciun din copilăria mea nu era contestabil. Iar moartea lui a venit firesc şi a fost un alt adevăr pe care nu l’am putut contesta.

Copil cu două mame şi un tată’bunic, nu eram lăsată singură nici la film, nici la cumpărături. Se mai întâmpla de la şcoală să vin singură, dar de cele mai multe ori mă însoţea cineva. Câteodată venea bunica şi mă lua cu ea. Era educatoare la casa de copii. Îmi plăcea acolo, în dormitoarele lor curate cu lucruri custe de mână pe noptiere şi pe pereţi. Îmi plăcea şi în sala de mese, unde mirosea a ciorbă fierbinte şi unde mâncam cot la cot cu băieţii lapte cu orez din castroane de inox. Era ultima generaţie a bunicii înainte de pensie. Îi cunoşteam pe toţi. Mă cunoşteau şi ei. De la distanţă. Mică şi slabă în uniformă pepit, cu fundiţele întotdeauna nelalocul lor pe un păr prea firav ca să le susţină şi încăpăţânată când era vorba de bătăi. Câtă vreme eram prin preajmă, băieţii nu puteau fi bătuţi. Nici măcar o palmă. În felul lor trist, băieţii mă îndrăgeau. Orfani şi „fraţi”, căpătaseră brusc o soră mai mică, pentru care păstrau mărţişoare, bomboane şi jucării.

Eu nu ştiam ce înseamnă bătaie. Bunicii mei nu m’au bătut niciodată. Războaiele lor se purtau pe alte fronturi. Cu ei înşişi, cu supărările, mai târziu cu boala. Cu mine nu s’au luptat. Nici măcar atunci când i’am rănit prin indiferenţa sau răutatea mea. Cu mine n’au ştiut, n’au putut, n’au vrut să lupte. Mi’au dăruit atât de multă dragoste, şi totuşi nu mi’au arătat un singur lucru: cum să le arăt şi eu că’i iubesc. Pentru că nu mi’au cerut asta, cum îmi cereau, de exemplu, să scriu ordonat, să nu îndoi colţurile caietelor. Pe bunicul l’am iubit cu o bătaie de inimă mai mult şi mi’a fost cu o bătaie de inimă mai aproape. De la el au venit toate miracolele acelui timp. Eram fascinată de mâinile lui, de forma degetelor, de asprimea palmelor care mă mângâiau. Aş pierde toate minunile copilăriei mele dacă aş uita vreodată acele mâini, deşi uneori mă doare să’mi amintesc. Mă doare că a murit când nu eram aici şi că n’am avut vreme să’i spun.

Noi doi n’am avut niciodată nevoie să spunem prea mult. Aşa era el, urca dealul fără prea multe cuvinte. Îmi arăta grâul copt, păsările care ţâşneau din lan, mă ţinea de mână să cobor la izvor. Ne adânceam în pădure printre muşchi, frunze uscate şi pânze de păianjen răsfirate printre copaci, uneori aduna ciuperci, alteori îmi umpleam braţele de brebenei. O floare în braţe, o floare în suflet, şi nu ştiu cum se întâmpla, dar parcă mai multe în suflet decât în braţe. În fiecare anotimp a lăsat bunicul câte ceva. Primăvara a lăsat parfum de toporaşi şi de grădină proaspăt săpată. Lacrimi de vie. Firicele plăpânde de zambile eliberate de sub pământ. Mărţişorul legat de crengile cireşului. Vara – grija cu care îmi aşeza culcuş de plajă la soare. Cea mai mare pară culeasă pentru fata lui. Carul Mare. An de an a aşezat cele şapte stele pe cer, la fel cum aşeza scara sub cireş şi cireşele sub mâna mea, ca să pot ajunge la ele. Bunicul meu punea stele pe cer şi cireşe în copac. Merlin? Un biet vrăjitor amărât şi lipsit de imaginaţie pe lângă bunicul meu. Toamna umplea grădina cu miros de frunze arse. Grădina se obişnuise, îl cunoştea, nu demult ascunsese aburul cald al porumbului copt, sub mâna bunicului era cuminte şi frumoasă grădina. De pe deal aducea rugi cu mure, rugii pentru butoaiele de vin, murele pentru mine. Le aşeza la picioarele mele ca pe un trofeu. Ştiam atunci că începe culesul viei, un alt miracol al lui, de la primul strugure până la prima cană cu must. În beci păstra întotdeauna bunicul sticle cu must. Le aveam iarna, de sărbători, le aveam şi de ziua mea. Mulţi ani mai târziu, primeam câte una în pachet la facultate. Nu’mi plăcea mustul în mod deosebit, dar eram mândră, fusese pus de mâna bunicului meu. Avea el un secret al lui, care împărţea lumea în oameni şi struguri. Oamenii nu câştigau niciodată. Din ei nu putea ieşi niciodată must.

Bunicul avea răbdare, sub mâinile lui lucrurile nu se grăbeau. Pentru ele, inventase o altă poveste a timpului. Mi’l amintesc la masa de lemn de sub vie, şi în amintirea mea nici masa nu are timp. O masă de lemn scoasă cu două lovituri de ciocan în afara timpului. Acolo stă bunicul şi acum, alege zarzavat pentru iarnă şi şuieră, cu buzele ţuguiate, aşa cum face el când e concentrat. Mă întreb la ce se gândeşte. Mă întreb de ce niciodată, rupând frunzele de pătrunjel alături de el, nu l’am întrebat. Într’o dimineaţă de noiembrie, m’a trezit şi mi’a spus să mă uit pe geam. Ca de obicei, nu se întâmplase nimic. Doar un alt miracol de’al lui. Bunicul chemase din cer prima ninsoare. Câteva zile mai târziu, o sanie cu spătar îşi afunda tălpile în zăpadă în faţa casei. Aşa era el, mă alinta în bucurie aşa cum sufli spre soare puful moale al unei păpădii.

Unii l’au citit pe Eminescu în cărţi. Eu l’am citit în ochii bunicului, când mă învăţa să cânt „Pe lângă plopii fără soţ”. Tot de la el am învăţat să’l iubesc pe Coşbuc. Ascultând „El’Zorab”, „Trei, Doamne, şi toţi trei!”, valoarea literară se forma exclusiv în măsură în care eram provocată să simt. Multă vreme a fost singurul filtru prin care treceam o operă. Chiar şi după ce anii petrecuţi în universitate m’au înăbuşit cu principiile lor, când am o carte în mână mă trezesc zâmbind singură amintirii bunicului, basmelor lui cu N’aude, N’avede şi N’agreul pământului, şi dacă sufletul meu se întunecă dintr’o dată, pentru că e şi el suflet şi câteodată îi place să fie trist, mi’l imaginez la umbra unei alte vii, la un pahar de vin cu Dan Spătaru, spunând: <<Ştii tu, bătrâne, că am şi eu o ţărăncuţă acolo jos, pe undeva, şi că fata asta a dansat „Drumurile noastre” cu mine?>>. Cu siguranţă aşa trebuie să fie.

În zilele de vacanţă bunicul scotea bicicleta din magazie, umfla roţile moleşite de atâta stat, iar eu mă plimbam de dragul lui. Mă simţeam stingheră – un copil mare, o bicicletă mică şi rămasă a nimănui. Dar ce copil creşte în ochii bunicului? Nici în ochii mei nu crescusem prea mult. Ani de’a rândul am dormit cu o păpuşă pe care o îngrijeam de parcă ar fi fost un copil. Bunicul îi făcuse pat de lemn, bunica îi cususe pernă şi plapumă. Cu oamenii, bunicul se împrietenea mai greu. Lumea zice că era ranchiunos, eu însă ştiu, lumea poate zice ce vrea, bunicul în lume nu avea încredere. Când m’am născut eu, a plantat în grădină un cireş. Nici nu trecusem de prima săptămână şi eram deja o Maitreyi cu tabieturi autohtone. „Fratele meu” a murit într’o zi, în altă zi a murit şi bunicul. Un om bun, pentru că mă iubea, pentru că iubea copacii şi florile. Decât să crezi în oameni, mai bine în flori. A avut dreptate bunicul.

Cu bunicul nu am înălţat zmee, dar am tras în nori cu arcuri de nuiele şi săgeţi de stuf. Norii erau nişte nesuferiţi, se ridicau prea sus pentru săgeţile mele. Cu toate astea, bunicul nu înceta să’mi aducă alte şi alte săgeţi.

Când eram mică, mâncam mere date prin răzătoare cu biscuiţi.

Răzătoare rotundă de sticlă, cu un şănţuleţ de jur împrejur unde se aduna zeama. Acum mi se pare că seamănă cu o scrumieră. Atunci nu semăna cu nimic. În bucătăria bunicii, răzătoarea mea nu avea pereche. Merele erau curăţate de coajă îşi urmau exodul spre centrul zimţat: un măr dezbrăcat, o pereche filiformă de biscuiţi. Singura plăcere mai mare decât a mânca pâine cu unt şi magiun. Nu scoteam încă trei cuvinte închegate, dar ştiam deja să’mi pun plăcerile „pe căprării”. Azi mi s’a făcut dor. Am cumpărat o răzătoare, mere, un pachet mare de biscuiţi. E drept că nu am mai curăţat merele de coajă, nici biscuiţii nu erau cei din copilăria mea. Nici răzătoarea aceeaşi, nici gustul. Un pitic afurisit ţopăie în inima mea, scoate limba şi’mi spune că răzătoarea de sticlă s’a spart de mult, gata, s’a terminat. Mai spune şi că bunica nu va mai face niciodată magiun. Al naibii pitic! Ce treabă are magiunul cu răzătoarea? Pun mâna pe piept, apăs, îmi vine să’i dau una peste cap să se sature de vorbe rele prin inimile altora. Dar nu’l pot lovi. Zi de zi, cât eram în faşă, bunicul aducea apă de la izvor pentru că de la apa de fântână mă învineţisem toată într’o zi. Drumul lui peste dealuri, viaţa mea. Viaţa mea, un pitic în leagăn crescând în găoacea altui pitic.

Când îmi amintesc de copilărie, de bunic, de zâmbetele mele înşirate ca hainele ude la soare, nu am nevoie de cuvinte frumoase. Amintirile mele sunt simple, fără dulcegării de limbă şi fără pitici. Scriind, mi’am trădat amintirile. Poate că sunt frumoase şi aici, risipite în pagină. O frumuseţe străină şi goală. A lor a rămas, cu bunicul şi cu minunile, în castronul din care mâncam, când eram mică, mere date prin răzătoare. Cu biscuiţi.