A sunat iarăşi deşteptătorul, ca o veste proastă: e vremea să nu mai visezi, să te târăşti afară din pat, să-ţi bagi picioarele şi restul componentelor sub duş, gândindu-te că, poate, o cafea îţi va face chinul mai suportabil. Pe vremuri, oamenii se bucurau de răsăritul soarelui atât de mult încât, în toate tradiţiile cunoscute, au compus şi închinat imnuri, rugăciuni sau ritualuri de mulţumire pentru ziua cea nouă.

Răsfoieşti, de-a lungul zilei, Internetul, în căutarea unor informaţii-bombă. Redactorii şi editorii tuturor mijloacelor de informare ştiu că ideile serioase, cu mult conţinut valoros, îi plictisesc pe oamenii acestor vremuri. Nu mă lua pe mine cu învăţături pentru viaţa de apoi! Zi-mi cine-a mai crăpat şi cum.

Pe stradă, faci totul să mai câştigi o secundă sau două la semafor, la trecerea de pietoni, între autobuze; la masă, arunci în tine orice „parascovenie” comestibilă cu condiţia să vină imediat, să o poţi înghiţi repede şi uşor (efectul acesta se obţine cu zahăr, sodiu şi grăsime, apropo), să arate bine; cu partenerul de viaţă schimbi câteva vorbe pe zi…

Pe vremuri se spuneau rugăciuni de călătorie, se mulţumea lui Dumnezeu pentru mâncarea la a cărei preparare se petrecea o vreme consistentă, ca să conţină nu doar cele bune sănătăţii, ci şi dragostea gătitului, care se simte în gust. Şi îmi imaginez că divorţurile erau mai puţine şi din cauză că oamenii aveau răbdare unul cu celălalt, că se iubeau mai mult în adevăratul sens al verbului.

Acum totul se petrece ca şi cum lumea s-ar sfârşi mâine. Unde ne grăbim? Pentru ce idealuri vindem darul zilei de astăzi? Pe câţi arginţi ne târguim sănătatea şi dragostea? Eu cred că dacă nu reflectăm îndeajuns la ce ni se întâmplă, dacă nu facem efortul conştient de a reţine lecţia fiecărei zile şi dacă nu ne acordăm un timp special pentru a fi recunoscători (a recunoaşte şi a mulţumi pentru bucuriile simp