Nu inchidem usile in urma noastra, ne am obisnuit doar sa le apropiem usor. Le lasam intredeschise si, din cand in cand, o rafala de curent ne face sa mai aruncam cate o privire peste umar.
Acolo sunt toti cei pe care nu i lasam sa plece. Cand se smulg, fortat, din bratele noastre inclestate, vor lua cu ei fragmente din noi. Le am dat, de bunavoie, bucati de suflet cat timp au fost chiriasii inimilor noastre, si uitam sa le mai luam inapoi cand ne fac cu mana din prag. Cei care vin ulterior, si care n au nicio vina, ne gasesc tot mai goi, mai dezradacinati, mai in deriva. Ne gasesc ca pe niste case bantuite de fantomele celor care ne au intalnit mai devreme. Si pentru ei ne a mai ramas de dat doar saracia unui suflet vandalizat de cate o speranta esuata in drumul spre marea iubire.
Cel mai greu pe lumea asta mi a fost sa raman la fel. La fel, indiferent din ce parte bate vantul, indiferent daca ploua sau e soare, si indiferent daca dimineata ma intampina cu oameni care vor sa mi intre in viata, sau cu oameni care vor sa iasa din ea.
Si ma gandesc uneori c ar fi mai corect sa ne indragostim cu ficatul, nu cu inima. Pentru ca ficatul nu doare niciodata, asa cum iubirea nu doare. Ne dor orgoliile noastre ranite, ne dor asteptarile noastre nematerializate, ne dor proiectiile asupra a ceea ce ne am dorit sa traim, si ne doare, in general, piesa de teatru regizata de noi, dar cu actori nepotriviti. Dar dragostea adevarata nu doare. E singura pentru care merita sa lupti, dar e singura pentru care nu va trebui niciodata s o faci. Pentru toate celelalte insa, mie mi rasuna in minte versurile celebre ale lui Beatles: „let it be, let it be…”

Mi’am îmbrăcat cămaşa pe dos. Eram frumoasă, cu firele deşirate.
Pe etichetă scria Made in China, iar eu am râs
gândindu’mă că şi pe mine ar trebui să scrie Made undeva –
într’o maternitate, într’o ţară, într’un oraş, în pântecul rotund al mamei mele pe care’o iubesc.
Oare ţi’am spus vreodată că te iubesc?
De ziua ei i’am dăruit flori şi cărţi, asta mai demult, când era aici
şi când zilele nu respectau niciodată ordinea din calendar.
Pe urmă l’am petrecut pe tata-care-nu-e-chiar-tata într’un mormânt.
A luat cu el câteva haine şi’o viaţă. Şi lui i’am dat ceea ce a iubit – pământ şi flori.
I-au dat şi alţii. Cu gândul acesta aş putea să trăiesc. De fapt, aş putea să trăiesc cu multe gânduri.
De exemplu, gândul că n’am fost în stare să dau un predicat verbal şi un complement direct,
când încă mai era cineva care să merite lecţia mea de gramatică.
Dar asta e o altă poveste, întotdeauna alta şi niciodată a mea. La fel ca povestea pe care începusem s’o spun,
despre cămaşa mea deşirată şi made,
despre viaţa mea întoarsă pe dos şi poate frumoasă,
despre nevoia de fi şi eu făcută, ca să nu trebuiască zi de zi să mă fac,
într’o poziţie necomfortabilă de demiurg stângaci care şi’a uitat mâinile’acasă.

Şi’uite’aşa mi’am îmbrăcat cămaşa pe dos.
Mi’aş dori uneori să nu mai trăiesc în atâtea paranteze.
Să nu mai existe punctul şi virgula dintre fericirea de ieri şi neştiinţa de mâine.
Să nu mai înceapă totul de la teama să fi spus cândva, cuiva, ceva ce n’am să spun nici de’acum înainte.

Îmi aduc aminte ca şi cum nu mi’aş aminti eu, ci o cămaşă cu etichetă.

Îmi aduc aminte că l’am strâns în braţe şi l’am rugat să mai rămână puţin.

Poate credeţi că plâng. Nu plâng eu. E o cămaşă întoarsă pe dos care nu ştie cum să se răsucească.
Dacă aş fi made aş înţelege rugămintea ei şi m’aş dezbrăca.
Dacă aş fi made i’aş tăia firele şi aş face’o frumoasă.

Între timp, cos pe spate numele unei sat. Litere strâmbe, culoare neasortată cu pielea mea searbădă.
Nici măcar nu e originală marca de made.
Eu însămi nu sunt de marcă.

Nu sunt de firmă, dar râd,
gândindu’mă că şi eu trebuie să fi fost fericită undeva.
Nu mai există locul, se înţelege, pentru că nici fericirea nu mai există.
Un nume şi’atât.

Dar aş vrea să înţelegeţi, cămaşa mea e întoarsă pe dos,
aşa, întoarsă, e frumoasă şi are etichetă Made in China.
Cămaşa e fericită, deşi nu ştie că e fericită, pentru că în China a făcut’o cineva şi e made

sursa: dora-netlog

Viaţa mea e făcută în ultimul timp din paranteze.
Aşezate cuminţi una lângă alta, mă privesc bănuitor din paranteza mai mare în care le’am încuiat.
Parcă m’ar cunoaşte de undeva.
Parcă le’aş cunoaşte şi eu.
În paranteza începută acum câteva clipe fumez o ţigară, aştept o cafea…
Înainte au fost zeci de alte paranteze în care fumam şi aşteptam cafeaua,
în faţa calculatorului, în pat, la o terasă sau pur şi simplu aiurea, undeva,
şi dacă acum mă amăgesc că aş cădea mai puţin repede în trecut,
deja mă apasă în spate curbura graţioasă a următoarei paranteze,
când voi face baie,
când voi ascunde în apă parantezele bucuriei trupului meu
pe vremea când tu erai tu,
eu te iubeam ,
învăţam amândoi relativitatea absentă şi rece a parantezelor în care îndrăzneam să credem numai puţin,
şi dacă ţi se făcea frică era suficient să’ţi şoptesc „eu sunt aici”,
tu’mi arătai cum cuvintele fac întotdeauna miracole,
miracolul tău, un zâmbet, arăta uneori ca o paranteză deschisă în sus
şi inchideam ochii,
ba îi strângeam până la durere din neputinţa de a înţelege de ce
unele paranteze sunt atât de cuminţi,
altele duşmănoase de atâta durere,
nu înţelegeam nici de ce nu se putea să le şterg pe cele din urmă cum făceam mai demult,
cum făceam toţi când ni se spunea că viaţa întreagă e o lecţie de matematică…

O paranteză mai mare adăpostind neştiută nişte paranteze mai mici…

Între două linii curbate una spre alta
a dispărut odată soarele. Frunzele lăsau umbre stranii pe pământul arid,
semiluni risipite printre crini, printre dalii,
sunt sigură că nu erau dalii în paranteza aceea
din simplul motiv că bunicului nu i’au plăcut niciodată;
cred că nici mie nu mi’au plăcut; cred că nu era nici măcar vremea crinilor;
îmi murdărisem nasul de funingine şi râdeam,
închipuindu’mi cât de mirat trebuie să fi fost acum soarele;
soarele mă cunoştea deja de câţiva ani, pentru că’mi ridicam chipul spre el când ţinteam duşmani nevăzuţi cu arcul de trestie;
v’am spus că bunicul îmi făcea arcuri cu care doboram duşmani nevăzuţi?

O paranteză mai mare,
(dar nu foarte mare, vedeţi, tocmai aici e tot secretul ei,
niciodată prea mare)
ţinea sfat de taină cu parantezele ei.